Ne mint frumos scrisorile?

Dragă…,

Nu ştiu de ce am ales să spun asta sub formă de scrisoare. Va fi un paradox de la un punct încolo, vei vedea. Dar poate că e totuşi şi cel mai uşor aşa. Să vorbesc despre cum mint, peste timp, scrisorile, chiar într-o scrisoare. Cred că de fapt încerc să mă asigur că ar putea minţi şi asta, în punctele ei esenţiale, cine ştie.
Când am găsit cutia cu scrisori primite de tata pe când era foarte tânăr, cutie nici ascunsă, nici chiar la vedere, într-un dulap din casa bunicilor mei, eram suficient de mare încât să ştiu să citesc, dar suficient de mică încât să nu prea înţeleg nici ce citesc, nici când a fost ceea ce citesc. Şi spun asta pentru că deşi erau datate, nu aveam pe atunci noţiunea timpului, în sensul că îmi era greu să plasez „acţiunea” în timp. Îmi erau străini unii termeni, străine versurile scrise-n ele, străine unele formulări. Dar cel mai mult m-a contrariat faptul că pe niciuna nu era numele mamei mele.

Îmi amintesc perfect că atunci, în mintea mea de foarte copil, a existat ideea că deţin un mare secret care nu poate fi dezvăluit nici tatălui, nici mamei. Am întrebat-o pe bunica de unde are tata scrisorile alea şi de ce nu sunt de la mama. Dar ea, nu ştiu de ce, m-a repezit puţin cu „de ce ai umblat acolo, nu e voie, sunt lucrurile lui, nu ai voie”. Mare greşeală. Deşi sunt dintr-una din generaţiile care l-a auzit des pe „nu e voie”, fără să ne fie părinţii arătaţi la ştiri pentru asta, asta m-a făcut să iau decizia de a merge direct la sursă. Ştiam că tata mă lasă prin lucrurile lui (unde nu era voie, aveau ei grijă să nu ajung), dar în sufletul meu era furtuna asta: cine sunt tantile alea care nu sunt mama, dar care îi scriu că îl iubesc.
Tata a râs şi a zis: astea au fost gagicile mele, tati. Nu toate. Unele mi-au fost doar colege şi îmi scriau când eram în armată sau în şcoală, după liceu. Vei înţelege mai bine când vei mai creşte puţin.
Şi mama? Pe mami nu o cunoşteam atunci, eram foarte tineri, mi-a mai zis. M-am liniştit. Deşi credeam pe atunci că ei au fost părinţii mei toată viaţa lor şi că la fel, toată viaţa lor au fost unul lângă altul, m-am liniştit. Şi o bună bucată de timp, am uitat de ele. Ani buni. Ştiam că nu înţeleg ce scrie acolo, nu m-au mai tentat.

Până în liceu, când mi-am amintit de cutia aia şi în fiecare vacanţă o luam şi citeam fiecare scrisoare în parte. Doamne, cât de frumoase erau unele! Cu supărări mici, cu doruri mari, cu Minulescu şi Blaga, Esenin şi Eminescu, erau o plăcere. Şi un motiv de a visa cu ochii deschişi. Şi un motiv de mândrie că tata le-a primit. Şi un altul, de şi mai mare mândrie, că dintre toate, n-a fost niciuna şi a fost mama 😀
Alegeam câte una şi mergeam să-l întreb pe tata despre cea care a scris-o. Una a devenit, deloc de mirare, profesoară de română, alta s-a făcut medic, alta s-a pierdut pe drumul vieţii, de alta nu mai ştia nimic, alta s-a risipit între bărbaţi,.. şi tot aşa.
Puţine împlinite din cele visate sau promise acolo.

Am şi eu scrisorile mele. Prea puţine de dragoste. Pentru că… aşa a fost.
Le mai citesc pe cele primite de la prietene aflate departe şi atunci, şi acum. Eram copii pe atunci. Şi visam mult. Şi cât de sus ne mai zbura visul, fără să avem măcar intenţia de a-l potoli. Dar ne-am luat cu viaţa şi am uitat de unele, pe acolo pe sus, pe unde încă plutesc în aşteptare.
Ne vorbeam despre ce vom face, cum vom face, ce ne dorim, şi despre cum credem că va fi exact aşa cum ne dorim, ca după un scenariu respectat la virgulă. Dar iar viaţa ne-a făcut actori încăpăţânaţi care vor să arate că pot mai bine sau mai mult decât a fost în stare regizorul să explice ce au de făcut. Şi uneori ne-a ieşit mai bine. Alteori… ei, alteori poate că nici n-ar fi trebuit să se întâmple.

Tu ce simţi când reciteşti scrisorile care promit iubirea aia „pentru totdeauna” sau „până la capăt”? Cum te raportezi la ele? Ciudat cum atunci credeai. Voiai să o crezi. Era nevoie să o crezi. Şi acum, în acest „azi” care are-n el tot ce-a urmat promisiunii, toate acele mărturisiri nasc reacţii dintre cele mai diverse, niciuna asemănătoare celei de atunci. Poţi râde de tot ce-a fost, de tine, cel foarte naiv care-a crezut, de cel care-a spus-o, la fel de naiv sau poate doar un expert în amăgire, de absurdul situaţiei, de drag de voi, cei implicaţi în poveste, de drag de toată povestea. Sau te poţi înfuria. Pentru şi din aceleaşi motive, depinde de cursul poveştii. Sau poţi regreta timp risipit. Sau poţi suferi. Sau poti citi, aşa cum ai citi o scrisoare din partea unui străin, pentru un alt străin, fără să simţi nimic.
Mint scrisorile? Poate că azi da. Poate că au făcut-o şi atunci. Sau poate nu. Păstrate bine, în loc uscat, scrisorile arată şi azi aşa cum arătau în acel ieri în care au fost scrise. Dar noi, noi cum suntem azi faţă de atunci? Dar ceea ce simţim? Ce s-a întâmplat între timp cu ce-am simţit atunci, dacă am simţit-o vreodată?
Mi-a zis cineva, cândva, că atunci când eşti supărat pe cineva, îţi vin în minte mai întâi toate lucrurile mai puţin bune legate de acea persoană. Adică ai tendinţa să-i evidenţiezi defectele înaintea calităţilor. Se aplică şi-n cazul scrisorilor care ascund taine uitate-n timp sau care ascund promisiuni încălcate fără milă?

Dacă e aşa, poate că şi această scrisoare ar trebui ruptă. Poate că mâine nu va mai fi aşa cum am scris. Poate că nici tu nu vei mai fi la fel. Poate vei râde de ea. Poate că voi râde şi eu.
Sau poate nu.

Cu drag,
tot eu.

Foto