Ne mint frumos scrisorile?

Dragă…,

Nu ştiu de ce am ales să spun asta sub formă de scrisoare. Va fi un paradox de la un punct încolo, vei vedea. Dar poate că e totuşi şi cel mai uşor aşa. Să vorbesc despre cum mint, peste timp, scrisorile, chiar într-o scrisoare. Cred că de fapt încerc să mă asigur că ar putea minţi şi asta, în punctele ei esenţiale, cine ştie.
Când am găsit cutia cu scrisori primite de tata pe când era foarte tânăr, cutie nici ascunsă, nici chiar la vedere, într-un dulap din casa bunicilor mei, eram suficient de mare încât să ştiu să citesc, dar suficient de mică încât să nu prea înţeleg nici ce citesc, nici când a fost ceea ce citesc. Şi spun asta pentru că deşi erau datate, nu aveam pe atunci noţiunea timpului, în sensul că îmi era greu să plasez „acţiunea” în timp. Îmi erau străini unii termeni, străine versurile scrise-n ele, străine unele formulări. Dar cel mai mult m-a contrariat faptul că pe niciuna nu era numele mamei mele.

Îmi amintesc perfect că atunci, în mintea mea de foarte copil, a existat ideea că deţin un mare secret care nu poate fi dezvăluit nici tatălui, nici mamei. Am întrebat-o pe bunica de unde are tata scrisorile alea şi de ce nu sunt de la mama. Dar ea, nu ştiu de ce, m-a repezit puţin cu „de ce ai umblat acolo, nu e voie, sunt lucrurile lui, nu ai voie”. Mare greşeală. Deşi sunt dintr-una din generaţiile care l-a auzit des pe „nu e voie”, fără să ne fie părinţii arătaţi la ştiri pentru asta, asta m-a făcut să iau decizia de a merge direct la sursă. Ştiam că tata mă lasă prin lucrurile lui (unde nu era voie, aveau ei grijă să nu ajung), dar în sufletul meu era furtuna asta: cine sunt tantile alea care nu sunt mama, dar care îi scriu că îl iubesc.
Tata a râs şi a zis: astea au fost gagicile mele, tati. Nu toate. Unele mi-au fost doar colege şi îmi scriau când eram în armată sau în şcoală, după liceu. Vei înţelege mai bine când vei mai creşte puţin.
Şi mama? Pe mami nu o cunoşteam atunci, eram foarte tineri, mi-a mai zis. M-am liniştit. Deşi credeam pe atunci că ei au fost părinţii mei toată viaţa lor şi că la fel, toată viaţa lor au fost unul lângă altul, m-am liniştit. Şi o bună bucată de timp, am uitat de ele. Ani buni. Ştiam că nu înţeleg ce scrie acolo, nu m-au mai tentat.

Până în liceu, când mi-am amintit de cutia aia şi în fiecare vacanţă o luam şi citeam fiecare scrisoare în parte. Doamne, cât de frumoase erau unele! Cu supărări mici, cu doruri mari, cu Minulescu şi Blaga, Esenin şi Eminescu, erau o plăcere. Şi un motiv de a visa cu ochii deschişi. Şi un motiv de mândrie că tata le-a primit. Şi un altul, de şi mai mare mândrie, că dintre toate, n-a fost niciuna şi a fost mama 😀
Alegeam câte una şi mergeam să-l întreb pe tata despre cea care a scris-o. Una a devenit, deloc de mirare, profesoară de română, alta s-a făcut medic, alta s-a pierdut pe drumul vieţii, de alta nu mai ştia nimic, alta s-a risipit între bărbaţi,.. şi tot aşa.
Puţine împlinite din cele visate sau promise acolo.

Am şi eu scrisorile mele. Prea puţine de dragoste. Pentru că… aşa a fost.
Le mai citesc pe cele primite de la prietene aflate departe şi atunci, şi acum. Eram copii pe atunci. Şi visam mult. Şi cât de sus ne mai zbura visul, fără să avem măcar intenţia de a-l potoli. Dar ne-am luat cu viaţa şi am uitat de unele, pe acolo pe sus, pe unde încă plutesc în aşteptare.
Ne vorbeam despre ce vom face, cum vom face, ce ne dorim, şi despre cum credem că va fi exact aşa cum ne dorim, ca după un scenariu respectat la virgulă. Dar iar viaţa ne-a făcut actori încăpăţânaţi care vor să arate că pot mai bine sau mai mult decât a fost în stare regizorul să explice ce au de făcut. Şi uneori ne-a ieşit mai bine. Alteori… ei, alteori poate că nici n-ar fi trebuit să se întâmple.

Tu ce simţi când reciteşti scrisorile care promit iubirea aia „pentru totdeauna” sau „până la capăt”? Cum te raportezi la ele? Ciudat cum atunci credeai. Voiai să o crezi. Era nevoie să o crezi. Şi acum, în acest „azi” care are-n el tot ce-a urmat promisiunii, toate acele mărturisiri nasc reacţii dintre cele mai diverse, niciuna asemănătoare celei de atunci. Poţi râde de tot ce-a fost, de tine, cel foarte naiv care-a crezut, de cel care-a spus-o, la fel de naiv sau poate doar un expert în amăgire, de absurdul situaţiei, de drag de voi, cei implicaţi în poveste, de drag de toată povestea. Sau te poţi înfuria. Pentru şi din aceleaşi motive, depinde de cursul poveştii. Sau poţi regreta timp risipit. Sau poţi suferi. Sau poti citi, aşa cum ai citi o scrisoare din partea unui străin, pentru un alt străin, fără să simţi nimic.
Mint scrisorile? Poate că azi da. Poate că au făcut-o şi atunci. Sau poate nu. Păstrate bine, în loc uscat, scrisorile arată şi azi aşa cum arătau în acel ieri în care au fost scrise. Dar noi, noi cum suntem azi faţă de atunci? Dar ceea ce simţim? Ce s-a întâmplat între timp cu ce-am simţit atunci, dacă am simţit-o vreodată?
Mi-a zis cineva, cândva, că atunci când eşti supărat pe cineva, îţi vin în minte mai întâi toate lucrurile mai puţin bune legate de acea persoană. Adică ai tendinţa să-i evidenţiezi defectele înaintea calităţilor. Se aplică şi-n cazul scrisorilor care ascund taine uitate-n timp sau care ascund promisiuni încălcate fără milă?

Dacă e aşa, poate că şi această scrisoare ar trebui ruptă. Poate că mâine nu va mai fi aşa cum am scris. Poate că nici tu nu vei mai fi la fel. Poate vei râde de ea. Poate că voi râde şi eu.
Sau poate nu.

Cu drag,
tot eu.

Foto

Acest articol a fost publicat în Scrisori și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

57 de răspunsuri la Ne mint frumos scrisorile?

  1. Issabela zice:

    Potecuță, eu mi le-am transformat în povești scrise, ca să nu se piardă de tot fiorul… Da mi s-a întîmplat să mai tresar, sporadic, și peste zeci de ani la vreun cuvînt anume.
    Dacă mințeau…? Erau la fel de sincere precum cele pe care le scriam eu… 😀 Iubirea e cea mai frumoasă minciună din lume 🙂

    Apreciat de 6 persoane

    • Da, foarte bine ai făcut. Eu n-am decât foarte puţine din cele personale. Că na, când a fost timpul lor… ori n-a fost cazul de distanţă, ori deja erau, deşi timide, opţiuni mai rapide.
      Că frumos le mai zici, Issa! 🙂

      Apreciat de 3 persoane

  2. miniaturile zice:

    Ce simt? Ce-as putea simți? Uimire, furie, melancolie, rușine chiar… senzația naivității poate da naștere unor felurite emoții. Pe atunci însă erau adevăruri și trăiri intense.
    De cele mai multe ori când am recitit scrisori (sau mesaje) vechi, mi-au dat lacrimile. Ceea ce e bine – înseamnă că m-au emoționat – de nostalgie, bucurie ori regret, nu mai contează. Important e că simțim. Când ajungi de piatră ori ca piatra e mai rău. Aparent nu te poate răni nimic. Și poate chiar așa este, mort interior fiind.
    Să nu ne fie teamă de emoții…

    Apreciat de 3 persoane

  3. sticri zice:

    Cu ajutorul acestei postari mi-am amintit ca am si eu scrisori vechi, dar pe care nu le-am mai recitit.

    Eu nu cred ca scrisorile mint ci ca ar trebui ca noi sa ne raportam la realitatea de atunci, la viata de atunci si la personajele de atunci.

    E ca si cum as spune ca am fost fraier ca am crezut in Mos Craciun, bine, la mine era Gerila, dar nu conteaza.😊

    Apreciat de 3 persoane

  4. Ioan M. zice:

    A republicat asta pe Cronopedia.

    Apreciază

  5. Floare de mai zice:

    Mama are felicitări de ziua ei,de 1 ianuarie,de Sf.Vasile(o cheamă Vasilica)și de ziua ei de naștere,24 aprilie,primite de la tata,am găsit și o carte tot oferită de el,tot de un 1 ianuarie,scrisori n-a fost cazul că mama stătea în Ghirdoveni Dâmbovița,unde stăm și azi iar tata în satul vecin,I.L.Caragiale,iar de căsătorit s-au căsătorit după câteva luni de când s-au cunoscut,din mai până în septembrie,în 1976.El avea 27 de ani,ea 22.
    Scrisori am avut eu,câteva,dar n-am rămas cu nici unul dintre cei care mi-au scris.Nu știu dacă mințeau,atunci poate chiar credeau în ce scriau,dar unul voia să se facă doctor,avea 19 ani și dădea la facultate la București,eu eram pe punctul de a da la facultate la Ploiești, ceilalți doi voiau să am bani să cumpăr casă, n-am avut,așa că s-au”dat la fund”😃😃.Și așa,am rămas doar cu vorbele,după ei.Am avut o relație de vreo 7 ani cu un băiat,când aveam 26 de ani și eu și el,la început vorbeam pe fb,apoi venea el pe la mine,relație pur platonică 😃,dar ne-am despărțit,el voia neapărat Italia,până la urmă s-a cuplat cu altcineva și acum stau în Italia.Cred că are și copil,văzusem undeva pe fb.Acum sunt singură,am 41 de ani și 4 pisici.Pentru inima mea tahicardică e foarte bine,ajunge.Nu cred că e vorba de minciuni,doar de cum ne duce viața,unii se căsătoresc cu cine le place,ca mama cu tata,dar unii n-au norocul ăsta.Te pup cu drag !.

    Apreciat de 1 persoană

    • Bun băiatul care voia să ai bani de casă, ce să zic. Oare o fi găsit o zână cu casă? 😀 😀
      Nu te supăra că râd, te rog eu. Dar puii ăştia de agenţi imobiliari care caută fete cu averi mă amuză tare de tot.
      Bine ai spus, depinde de cum ne duce viaţa pe fiecare!
      Draga mea, tu să fii bine, asta e cel mai important! 😉
      Te îmbrăţişez!

      Apreciat de 1 persoană

      • Floare de mai zice:

        Potecuță, mă amuză și pe mine, sincer.Nu știu dacă ăla a găsit,dar ăsta cu care am vorbit 7 ani acum punea poze pe fb stând pe niște canapele”babane”,la actuala în casă,ce așa canapele eu n-am😃. Probabil că și ăsta voia avere,da’ mie nu mi-a zis direct,ca ăla dinainte.Doar s-a purtat așa”frumos”mai spre sfârșit,că mi s-a luat mie și i-am dat papucii😃.Solo e și mai bine, fără să suport toanele altora,degeaba😃.Să ai o zi superbă !.

        Apreciat de 1 persoană

        • Apăi, draga mea, poate că în afară de canapele nu are nicio altă bucurie-n viaţă dacă simte nevoia să se laude cu ele şi cerşeşte validarea celorlalţi. Bravo lor că au canapele şi loc pentru canapele. Eu am una singură şi nu prea mare, că unde să încapă-n sufrageria unui apartament cu două camere? Dar zău dacă mi-ar fi trecut prin minte să mă pozez pe ea. Poate e o nouă modă şi noi iar ratăm trendul. 😀 😀
          Te pup cu drag! Frumoasă să fie şi la tine!

          Apreciat de 1 persoană

  6. Ecoarta zice:

    Singurele scrisori de dragostea le-am primit de la cel cu care m-am si cāsātorit. Dar mesaje care s-au dovedit nesincere ulterior, da, am primit sau poate au fost sincere si eu nu am fost pânā la capāt pe aceeasi lungime de undā…habar nu am! Dar stiu sigur, ceea ce eu am scris, a fost sincer. Din pācate/fericire, sinceritatea m-a costat, dar în sensul bun

    Apreciat de 2 persoane

    • Aşa face sinceritatea asta, are obiceiul să coste. Ce păcat că parcă tot mai puţini sunt cei care ştiu asta. Şi tot mai mulţi se străduiesc să facă fix pe dos. Deşi, prin cuvinte, sunt paznici de biserici şi porţi de mânăstiri…
      Te îmbrăţişez cu drag!

      Apreciat de 1 persoană

  7. Diana zice:

    Cred ca scrisorile nu mint, fie ca sunt de iubire sau prietenesti – contin adevarul de atunci. Poate ca „nu mint” constient… sau poate ca sunt mincinoase, incercand sa manipuleze destinatarul. 😉 Pfuuu! M-am zapacit de tot! Ce simplu parea de raspuns. 🙂
    Ce tema faina ai abordat!
    Oh, cat mi-ar placea sa stiu ce-am raspuns eu dupa ce am primit anumite scrisori! Nici recitindu-le (cu ani in urma) nu am reusit sa-mi amintesc. 😂 Poate ca-i mai bine asa!
    Saptamana cat mai buna iti doresc, Potecuta! ❤

    Apreciat de 1 persoană

    • Să ştii că păţesc des asta, Diana. Să mi se pară tare simplu ce gândesc şi apoi, după ce scriu ce gândesc, să mi se pară că nu mai înţeleg nimic 😀
      Acum n-a fost cazul, eu am înţeles perfect ce-ai vrut să spui. 😉
      Şi da, e vorba de adevărul de atunci. Care nu se mai aplică în acest acum. Există însă şi cazuri de „crai” care se dădeau zmei. E şi asta. Dar astea-s tocmai cazurile care nu ar trebui ţinute minte.
      Aaaah, ce fain. Chiar, oare cum am reacţiona dacă ne-am putea citi răspunsurile? Acum, din păcate pe de-o parte, cu mailurile e uşor.
      Îţi mulţumesc! Săptămână frumoasă şi ţie!

      Apreciat de 2 persoane

  8. Iosif zice:

    Draga…
    As vrea sa stii ca toate scrisorile si scrierile de dragoste omenesti, într-o masura mai mica sau mai mare, au fost, sunt, si vor fi mereu, idei, gânduri si plasmuiri personale, temporale, imaginare, ireale, menite sa corupa, cucereasca, stapâneasca si înrobeasca suflete si inimi sensibilizate, necoapte, neîncercate, insuficient maturizate, atrase si tentate de sentimentele simturilor primare carnale …irationale.
    Dragostea adevarata, absoluta, vesnica si vie, este neconditionata, sacrificatoare, fara prejudecati, si nu e scrisa cu cerneala pe pietre moarte, lemn, papirus, piele sau hârtie, ci în inima taiata împrejur de sabia Cuvântului lui Dumnezeu, ce-a scris istoria umanitatii, prin sângele ce-a curs la Golgota din Mielul Sau…
    Cu drag, (999)Noi unA

    “Domnul mi Se arată de departe: „Te iubesc cu o iubire veşnică, de aceea îţi păstrez bunătatea Mea!
    Te voi aşeza din nou, şi vei fi aşezată din nou, fecioara lui Israel! Te vei împodobi iarăşi cu timpanele tale şi vei ieşi în mijlocul jocurilor voioase.
    Vei sădi iarăşi vii pe înălţimile Samariei; cei ce le vor sădi le vor culege şi roadele.
    Căci vine ziua când străjerii vor striga pe muntele lui Efraim: ‘Sculaţi-vă să ne suim în Sion, la Domnul Dumnezeul nostru!’”

    Apreciază

  9. Alex zice:

    Ce frumos ai scris despre scrisori, dragă Potecuță! Cu toate avantajele internetului și ale computerului sau smartphone-ului, prin care comunicăm atât de rapid, până la capătul lumii, mie- dor, mi-e tare dor de acele vremuri când doar scrisoarea, așternută cu emoție pe hârtie, era singura cale de comunicare către persoanele dragi.
    Am scris multe scrisori. Mai ales în perioada armatei, când primirea unei scrisori era o adevărată sărbătoare, de la oricine ar fi fost. Cu cât mai mult de la o ființă dragă, care te făcea să citești și să recitești acele rânduri, încât ajungeam să repet în gând cuvintele de acolo… Și ce îmi mai plăcea să fiu atent la tot felul de detalii, la literele frumos rotunjite, la hârtia colorată pe care o mână mică așternuse cu stiloul gânduri, emoții… Se întâmpla ca foaia să aducă și o dâră de parfum! Sau o floricică presată… sau o poză mică…. Cum să mai trimiți așa ceva pe un e-mail? Ne mulțumim cu emoticoane simpliste și uneori caraghioase. Era… pur si simplu altceva!
    Am recitit după mulți ani acele scrisori, păstrate prin podul casei, pe la ai mei, într-o cutie mare de carton. Erau atât de îngălbenite și miroseau a vechi, a mult timp care a trecut de atunci… Am retrăit unele emoții. M-am mirat de naivitatea copilărească cu care spuneam cuvinte mari, ca niște promisiuni și jurăminte eterne… Așa păreau atunci, la vârste încă necoapte…Dar timpul a trecut… Viața ne-a purtat pe cărări atât de imprevizibile. Chipurile dragi s-au dus în alte zări, pe alte drumuri… Cu unele persoane m-am revăzut peste ani… Cu altele … niciodată. Au rămas amintirile… Strânse cu grijă acolo, în suflet, ca niște taine neprețuite…

    Apreciat de 4 persoane

  10. Drugwash zice:

    Ce-o fo’ o fo’ şi s-o dus. 🙂 Ce-a rămas e amintirea de atunci, care nu poate fi negată ci cel mult contrazisă de prezent. Dacă ceva sau cineva a minţit, a făcut-o atunci, în trecut; prezentul scrisorilor e doar o trecere în revistă.
    Vezi ce frumos bat cîmpii după 26 de ore? Gata, am tăcut. 🙂

    Apreciază

    • Îi baţi bine, adică cu sens, să ştii. 😀
      Ai dreptate cu ce spui. Eu, recunosc, mai dau ochii peste cap când citesc despre iubire jurată a fi veşnică, ştiind ce-a urmat. Adică na, ce la momentul ăla părea dulcik şi simpatik şi mi-mi-mi-mu-mu-mu bla bla, când ştii rezultatul, îţi vine să râzi.
      Când vezi a doua oară un film, îţi vine să strigi: nuuuuu, nu intra acolo, e criminalul după uşă. Sau: nuuuu, proasto, nu-l crede, te minte, nuuuu, nu ieşi cu el, nuuuu, nu-l crede, de la tine se duce la fufa ailaltă.
      Mno, cam aşa.
      Bine, nu în toate cazurile, sigur. Că sunt şi chestii mişto tare.

      Apreciat de 2 persoane

      • Drugwash zice:

        Când vezi a doua oară un film, îţi vine să strigi: […]

        Amuzant e că la unele filme mă prind dinainte, la prima vizionare, da’ în viaţă aşa tolomac am fost, sînt şi voi fi cît oi mai fi…! 😆

        În dragoste, şi în viaţă în general, e ca la loto: iei bilet (sau loz) şi visezi, speri, faci planuri, alea-alea şi cînd ai terminat de răzuit ori se anunţă rezultatele îţi dai seama că mai bine mîncai o şaorma cu de toate decît să arunci banii pe geam. Nu degeaba e vorba cu mintea cea de pe urmă. 😉 Da’ e frumos cît visezi, deh… 😀

        Apropo de subiect şi de un comentariu de aici al lui Jo mi-am adus aminte de refrenul dintr-o piesă „populară” în vremea mea (pe care o cîntam şi eu în parc uneori):
        Să-mi dai scrisorile-napoi,
        Să mi le dai, să mi le dai acum
        Şi tot ce-a fost între noi doi
        Să se prefacă – se prefacă-n scrum!

        La cele cîteva scrisori pe care le-am păstrat nu m-am băgat de secole dar oarecum mai recent am citit cîteva dintre bileţelele schimbate în ore la liceu (IX-X). Ce de tîmpenii acolo, uai! 😆

        Apreciat de 1 persoană

        • Mno, vezi, măi Dragoş? Aşa stă treaba. Că mintea aia de pe urmă, fix pe urmă vine. Că n-ar veni şi ea la timp, zici că umblă lela prin lume numai cu CFR-ul, de ajunge la noi când nu ne mai trăbă.
          Şi dacă n-ai investit bani, în timpul ăla pierdut învăţai să-ţi faci singur şaorma aia şi tot ieşeai în câştig, că iar mă enervez acu! 😯
          Să ştii că eu sufăr cu asta, cu bileţele-n bancă. Că io n-am primit. Şi nu-mi explic de ce, dar suşchin a jale când mă gândesc. Că tare am mai vrut pe atunci un Mihai brunet sau blond sau cum o fi, numai cărunt nu, că pe vremea aia nici tata nu era cărunt deci unul aşa ar fi intrat la corupere de minori, să-mi lase-n bancă flori şi răvaşe şi din astea, cum făcea frumuşălu’ de Bănică Jr. cu Dana lui, că flăcări scoteam pe nas când vedeam aşa destrăbălare.

          Apreciat de 3 persoane

          • Drugwash zice:

            Hahaha, ai dat-o pe viaţa de liceean idealizată în seria de filme! Ehe, era ceva dar nu exagerat. 🙂
            Oricum, vorbeam de bileţelele aiuristice din ore, cu întrebări puerile sau aiurea, chestii de-astea de copii mai mari. Alea cu flori şi poezii şi alte cele nah… nu s-a egzistat nici la mine.

            Ptiu, da’ cine m-a pus să vorbesc de şaorma şi alte adaosuri!? Frigu’ de afară merge în tandem cu foamea din maţele ghiorăinde. 😆 Mai bine mă duc să mă… dorm, că mi-a trecut vremea de alaltăieri.

            Hai, nu mai suşchina – ia cefereu’ şi fugi după mintea aia bună! Eu îmi urez somn uşor la masă. 😆

            Apreciat de 1 persoană

  11. Cri zice:

    Ce frumos ți-a răspuns tatăl tău, Potecuță, și cât de natural i-ai primit tu cuvintele și apoi… te-ai liniștit! A găsit cele mai potrivite vorbe, tot așa cum îți reușește și ție aici, pe blog, fie că ne povestești ceva, fie că ne răspunzi în câte un comentariu. Am înțeles acum pe cine ai moștenit… Te pup cu drag și îți doresc o zi cu soare în suflet! 💖

    Apreciat de 1 persoană

    • La diplomaţie pe mama am moştenit-o, să ştii. Bine, mie nu-mi reuşeşte de fiecare dată ca ei, dar încă mă străduiesc 😀
      Îţi mulţumesc tare mult, draga mea! Te îmbrăţişez! Frumoasă tare să îţi fie ziua!

      Apreciat de 2 persoane

  12. Cred că nu sunt omul potrivit să răspund la întrebările tale… și mi-e jenă. Am scris extrem de multe scrisori în tinerețe, mai puțin de dragoste. Dar, printre rânduri, se putea înțelege că iubire exista de-o parte și de alta, însă era transmisă prin tot felul de artificii, cum ar fi desene cu inimioare sau flori, probleme de logică, povestiri scurte, promisiuni că ne vom întâlni odată. Cred că s-ar fi strâns câțiva saci cu plicuri, dacă nu le-aș fi rătăcit pe toate. Prea multe de ”acasă” am avut, iar la fiecare mutare se pierdeau din ele, din fotografii și din trecut. Mi-au rămas doar amintirile pe care încerc să le pun într-un loc sigur.

    Apreciat de 1 persoană

  13. Jo zice:

    Am citit până la conversația cu tata și scriu repede până nu-mi uit idea: Tii, dacă știam că scrisorile pe care le-am trimis băieților în cătănie vor fi păstrate și citite peste ani de ăia micii, condimentam un pic textul. 😀

    Apreciat de 1 persoană

    • Depinde de băieţi, Jo. Sau de nevestele lor. Că nu bag mâna-n foc că toţi le pot păstra. Ştiu eu sigur că unii se ascund în debara să trimită un mesaj deci… nu garantez. 😀

      Apreciază

      • Jo zice:

        Am uitat să menționez că la orice scriam eu pe atunci mi se răspundea, uneori, în versuri. Yep! Mi s-au scris poezii. 🙂 Dar m-am certat cu băiatul ăla și atunci i-am trimis toate scrisorile înapoi. Peste ani am întâlnit un altul care mi-a scris poezii. Cine ar fi zis că o tipă bâtă, fără fior liric, ca mine este așa o sursă de inspirație? 🙂 Avantajele absolvirii unei facultăți de profil, îmi închipui. 🙂

        Apreciază

  14. Jo zice:

    Eu am găsit într-o carte o fotografie cu una din ”gagicile” lui tata. Era mult mai frumoasă decât mama. Dar, deh! Asta-i viața. N-a fost să fie să am ochi albaștri. 🙂

    Apreciat de 1 persoană

  15. Pingback: Ne mint frumos scrisorile? — Poteci de dor | THE DARK SIDE OF THE MOON...

  16. mi-ai trezit amintiri!
    ♥️
    amintiri frumoase!

    Apreciază

  17. tink3rbe11 zice:

    Am o cutie cu scrisori de toate genurile, bilețele de pe la școală, un oracol ,niște carnețele cu însemnări sau…prostioare.
    Scrisorile spun ceea ce vrem noi să credem. Vrem o minciună… o găsim, vrem adevărul…îl găsim,vrem doar o poveste,un miraj…le regăsim în acea scrisoare.
    Scrisorile înainte erau scrise altfel decât un mail scris în ziua de azi.
    Putem încerca să scriem o scrisoare, nu va ieși cu același farmec,nu va avea aceeași formă , nu va fi…o scrisoare.
    Într-o scrisoare de atunci găseai și trecut și prezent și viitor …

    Apreciat de 1 persoană

  18. Marina Costa zice:

    Bilețele din ore nu am păstrat. Și în niciun caz nu erau de la băieți (cu excepția unui eventual „Cică ne da lucrare la engleză. Vin si eu cu tine in bancă să mă ajuți?” de la oricare dintre cei 3 colegi de gen masculin din clasă, că noi atâția am avut. Erau clase și numai de fete – se cheamă Liceu Economic…) Se mai putea înlocui engleza cu vreo altă materie la care se putea copia după mine… Dar la engleză știa toată lumea lecția, după primul trimestru al clasei a noua: musca-n pod, să pot să fac repede lucrarea pe numărul meu și să dau ciorna în spate să circule. Și dă-mi ciorna ta, că ți-o fac și ție, pe numărul celălalt, dar nu fi egoist(ă) s-o ții doar pentru tine, copiaz-o repede și dă-o și în spate! (Când ne dădea diriga -da, de engleză- compuneri cu cuvinte date era mai tragic – făceam vreo 10 compuneri diferite…)

    Am păstrat însă tot felul de scrisori, de la vederile primite în clasa a cincea de la colega de bancă plecată în tabără la scrisori de la verișoare și prietene de la țară, scrisori de dragoste (nu au fost multe, și au fost în engleză – prietenii care îmi citesc blogul mai știu de ce) și alte scrisori prietenești. Le=am scris unor băieți când erau în armată, dar nu l-am iubit pe niciunul vreodată. Mai am de la ei trese și nasturi militari, cred, în aceeași cutie. Le scriam pentru că îmi plăcea să scriu scrisori și lor le plăcea să primească. Discutam cărți, filme, viața de zi cu zi, fără declarații de dragoste, că nu se potriveau.

    Apreciază

    • Ce fain! Deci tu ai fost colega aia de treabă care-i ajuta şi pe alţii. Asta e de apreciat.
      Compuneri din astea ne făcea nouă o colegă (singura care-a fost ca tine dintre cele care ştiau limba bine) la germană. Noi abia ştiam câteva cuvinte şi ne dădea compuneri. De unde să le scoatem? Şi biata Camelia făcea pe bandă rulantă. Mai aveam vreo două care ştiau bine, dar alea erau genul înţepate care nici nu voiau să audă, ba s-ar fi pus cu totul pe foaia de hârtie, să nu vadă colega de bancă ce scriu la lucrări, aşa le acopereau.
      Şi sunt sigură că aşa cum îmi amintesc eu cu drag mult de Cami, fac şi colegii tăi! 😉

      Apreciat de 1 persoană

  19. Aura B. Lupu zice:

    Atunci nu mințeau. Și asta contează, cred. Am scrisori pe care le recitesc cu ochii umezi, când am venit în Belgia încă așa comunicam, pe vremea aia. Și ce bine era!

    Apreciază

  20. Ileana zice:

    Recunosc, a trebuit să mint de câteva ori în scrisorile către unchiul meu deoarece mama era bolnavă, el bolnav cu inima și am fost nevoită să o fac, în rest am simțit că sunt mințită în scrisori, bilețele, dar m-am făcut că plouă și m-am retras ușor, fără zgomot. Totuși îmi este dor să primesc o scrisoare, era ceva frumos!😉

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s