Doar scriu…

Nu scriu acum pentru că asta ar face parte dintr-o categorie oarecare, de pe o listă oarecare, întocmită la final de an, pentru început de an, listă pe care oricum o ignori şi apoi o uiţi. Nu e ceva de bifat. Nu mi-am propus nimic, cu atât mai puţin pentru blog. M-am încăpăţânat să păstrez acest loc aşa cum e, fără reguli, fără must-do-uri, fără cifre şi grafice. A fost o perioadă în care mi s-a sugerat că ar fi bine să postez dimineaţa, în jur de 11, sau seara, în jur de ora 18, nu mai târziu, altfel mai bine nu mai postez. Sau că postez degeaba, nu mai ştiu. N-am înţeles atunci deşi a durut. Nu înţeleg nici acum. Dar, spre deosebire de atunci, acum nu-mi mai pasă. Adică se anulează tot ce aş avea de zis? Nu mai contează nimic din ce-aş avea de simţit doar pentru că intervalul dintre ora h şi ora z nu e prielnic… cui? Ceva însă m-a făcut atunci să mă conformez. Nu ştiu nici acum ce şi de ce. Devenise un stres. Mă simţeam ca la o numărătoare cu o ghilotină deasupra inimii care cobora în acelaşi timp cu secundarul ce trăgea după el minute într-un ritm ameţitor. Să public repede, înainte de ora 19, de preferat la ora 18, şi verific pe urmă, corectez pe urmă, fac pe urmă.

Stop! Nu vând şi nici măcar nu ofer informaţii, nu mă lupt cu absolut nimeni pentru exclusivitate, nimeni nu-şi ia breaking news-uri de pe bloguri, cine crede asta se amăgeşte frumos, ce fac? Asta mi-am spus. Şi mai presus de toate, acel „mai bine nu mai publici” mi-a răsunat mult timp în minte. Am spus stop nu numai obiceiului de a-mi crea singură o povară şi de a-mi face din locul ăsta un fel de al doilea loc de muncă, ci şi acelui obicei de a  permite părerilor să mă scoată din ritmul care-mi face atât de bine.
Între timp, cu schimbări de program, am ajuns să public înainte de ora 19 şi asta doar pentru că stau toată ziua cu pagina deschisă şi mă apuc de scris pe ultima sută de metri. Că aşa-s eu, las’ că e timp. Şi chiar e. Pentru a posta fix când vrei, e timp.
Deci nu, nu mi-am propus să scriu în fiecare zi. A fost un timp în care am făcut-o şi mă mir şi acum că am reuşit asta. Azi scriu fără să am ceva de zis. Pur şi simplu, de dor de scrisul ăsta aşa, de mine cu mine. De drag de a nu spune nimic, doar de a scrie. Sau poate că e tocmai invers. Poate că atunci, neavând de fapt nimic de zis, scriam în fiecare zi. Sau poate că tac atunci când aş avea ceva de zis. Şi când când ar fi de preferat tăcerea, mă risipesc în scris. Nu ştiu. Nici nu vreau să ştiu. E prea complicat să înţeleg ce ar fi, dacă-ar fi, ceva de înţeles.

Am văzut Don’t look up. Deşi nu despre film aveam de gând să vorbesc, mă opresc puţin la el şi vă spun că m-am gândit, în special la final, văzându-le liniştea aproape de neconceput în astfel de situaţii, la Melancolia lui Lars vor Trier. Are ceva din viziunea asta-n el. Sau poate chiar e o trimitere uşor ironică la el şi nu m-am prins eu. Mi-a plăcut. Dar mi-ar fi plăcut şi ca măcar ei doi, singurii până la un punct care nu aveau nicio îndoială, să facă un ceva. Nu ştiu. Să fie, dincolo de speranţa cu care, iată, se agaţă până şi cei cu certitudinea-n buzunar, şi o nebunie acolo. Mai mult decât un sărut cu un aproape minor că „la naiba, oricum murim”. Tocmai. Dar ar fi fost clişeu, ce idei am şi eu!
Nu vă povestesc filmul, doar vorbim pe margine. Ştiţi întrebările alea din unele interviuri cu: „ce-ai face dacă mâine-ar fi sfârşitul lumii”? Aş sări cu paraşuta. De ce n-o faci acum? Pentru că mi-e frică. De ce? Să nu se întâmple ceva şi să mor. Aşa, dacă aş şti sigur că mâine-am muri toţi, n-ar mai conta.
Nu vi se pare interesant? Nu ştiu ce cântăreşte mai mult aici. Siguranţa că oricum mâine e finalul sau aia că oricum mâine e finalul întregii lumi?
Sau: mi-aş suna toţi cunoscuţii, aş cere iertare, aş spune ce n-am spus, aş face ce n-am făcut, aş, aş, aş…

E dovedit faptul că oricând poate fi finalul propriei lumi. Nu e nevoie de matematică, nici de ştiinţă, să ştim asta. Nici măcar de telescop. Şi totuşi, amânăm. Să facem lucruri pe care nu le-am rata dacă am fi puşi în faţa evidenţei. Oare de ce?
Tocmai pentru că, asemenea celor doi din film, despre care spuneam că, în ciuda certitudinii, s-au agăţat totuşi de speranţa că nişte drone vor face minuni, credem că e departe asta. Şi asta ne face să trăim. Chiar dacă pierdem timp cu lucruri la care nici nu ne-am mai gândi când am avea în faţă un astfel de termen. Deşi e un paradox, e totuşi ceea ce numim… viaţă. Nu?
Şi nu avem termen limită până la care să trăim, altfel… trăim degeaba. De fapt, îl avem. Dar nu-l ştim. Şi ce bine că nu-l ştim!

E ora 18:22. Se va face mai târziu până caut o poză, pun sursa şi apăs pe „publică”. Nu pentru că altfel mai bine nu mai public. Ci pentru că după ora 19 nu mai stau la calculator, doar de aia.
Cum spuneam, nu am avut nimic de zis. Dar mi-a fost dor să scriu fără să am ceva de zis!

Foto