Ştii…

… n-ai nevoie nici măcar de curaj, l-ai avut atunci când ai lăsat gândul ăla să prindă glas şi ţi-ai dat voie să ţi-l spui şi să te asculţi, nu doar să te auzi, rostindu-l. Şi mai ales când l-ai înţeles şi acceptat. L-ai ascuns de tine, te-ai ascuns de el, l-ai îngropat sub mormane de dar dacă, poate totuşi, amânări şi tolerări, ocolind cu încăpăţânare de ce-uri care ţi-ar fi dezechilibrat zborul. Le bănuiai răspunsurile, dar credeai că, nerostite ţie de tine, nu au nicio putere şi nicio urmă de adevăr. Te sprijineai de gustul dulceag al amăgirii.
Nu, nu pui nimic deoparte, nu doseşti nimic pentru mai târziu sau pentru cine ştie când ar putea să-ţi folosească. La ce-ar mai putea fi de folos?
Ştii sertarul ăla aproape plin de aproape nimic? Când l-ai deschis ultima dată? Exact! Nu-l deschizi decât atunci când ai în mâini un ceva pe care, din nu ştii ce motive, nu vrei să-l arunci deşi eşti convins că nici nu-l vei mai lua vreodată de acolo de unde-l pui. Nu-ţi mai trebuie nimic, nu-ţi mai foloseşte la nimic. Arunci tot, fără să mai răscoleşti pe acolo. Altfel, cazi iar şi strângi, ciob cu ciob, frântură cu frântură, şi te vor opri iar şi te vor incomoda iar, vor atârna greu pe umăr şi vor zgârâia obrajii.
Nu, nici măcar bucăţelele alea care par ambalate frumos. La o privire mai atentă, toate par aşa. Ce alegi? Cum alegi? Cum le deosebeşti? Cum faci să nu te risipeşti sortându-le? Sertarul e plin, ce faci cu toate câte s-au adunat? Nu, nu mai târziu. E deja foarte târziu.

Nu te amăgi! Urmele lor, a toate câte-au fost şi sunt, nu se şterg de unde-i poate cel mai important. Şi cel mai greu de scos la aerisit. Dar acolo, cumva, cândva, se întâmplă ceva cu toate astea şi devin brusc toate frumoase.
Speli vasele şi strângi masa, dar aroma a ceea ce ai mâncat îţi mai rămâne puţin. Apoi doar îţi aminteşti ce-a fost acolo. Apoi… poate câteodată ţi se face dor. Mai mult de cum erai tu atunci când ai gustat din asta. Şi apoi… ajunge să nu mai conteze nici măcar asta.

Începe să ningă. Timid. Uşor. Fulg cu fulg, alb peste alb. Poate se va aşterne şi pe cărări. Peste paşi. Şi peste urme. Nu dispar decât semne că au trecut, cândva, nişte oameni pe acolo. Atât. Nu e nimic trist în toate astea. Unii au ajuns acasă, alţii în locul din care se vor întoarce cândva acasă.
Aşa că nu, n-ai nevoie de curaj. L-ai avut deja. Acum nu-ţi mai trebuie decât puţină organizare. Sau nici măcar asta. Puţină forţă, să ridici sertarul ăla, să-l răstorni şi apoi să-ţi continui treaba aşa cum o faci de obicei: zâmbind şi uneori cântând. Şi râzând de felul foarte stângaci în care cânţi. Sau laşi şi treaba pentru mai târziu, chiar e timp, ieşi afară, te învârţi în cerc şi încerci să prinzi câte un fulg, aşa cum făceai cândva. În palme sau direct cu limba, când eşti convinsă că nu te vede nimeni. Şi râzi iar cu poftă. De tine. Şi de drag de tot ce ai în jur.

Foto

Publicitate