Încercăm să reaprindem un vis?

Stau cu pagina asta deschisă de ceva vreme şi nu ştiu cum să încep, cum să continui, cum să închei. Subiectul nu e greu, nu. Aş scrie dintr-o suflare tot ce ştiu pentru că, fără să-i cunosc, mi-au devenit extrem de dragi cei despre care scriu. Dar în acelaşi timp, îmi vine doar să scriu: hei, dragilor, cineva are nevoie de ajutor, încercăm şi noi puţin să arătăm că nu sunt singuri? Aş lăsa contul şi gata. Ştiu că aveţi încredere în mine şi ştiu că nu aţi avea nevoie de prea multe detalii. Detalii care nu ar trebui cântărite atunci când cineva spune că e nevoie. Dar e şi o lecţie de viaţă pentru noi toţi. Şi pentru că ei merită să ştim despre ei, despre cât de puternici şi despre cât de demni sunt.
Le-am aflat povestea de la Mona noastră dragă şi vă rog din toată inima să citiţi articolul „Pentru ei” şi să le vedeţi privirea care pe mine m-a făcut atunci să mă îndrăgostesc de lumina care răzbate din ea. Şi pe care tare aş vrea să o putem întreţine puţin câte puţin!
S-a reuşit atunci, printr-o campanie de strângere de fonduri, o mică sau o mai mare minune. Marina, mama din povestea asta, singura mamă din România care are trei copii cu tulburări din spectrul autist, a vorbit în mai multe articole despre familia ei, despre paşii zilnici pe care îi face alături de copiii ei. Dar nu a cerut niciodată nimic. Pentru că, spunea, ar fi mulţi alţii care ar avea nevoie mai mare de ajutor. Au aflat însă alţii cu inimă mare şi au scris despre problema pe care o aveau cu acoperişul. Mona e una dintre cei care au scris.
Campania despre care vă spuneam s-a făcut în mai 2020 şi s-a reuşit strângerea unei sume care a ajutat la repararea acoperişului, la mansardarea căsuţei de 40 de mp şi, mai mult decât atât, l-a ajutat pe băiatul cel mare ca la cei 14 ani ai lui, să viseze la o cameră numai a lui. Însă deocamdată, doar deocamdată, visul ăsta a luat o pauză. Sper eu, una foarte scurtă.

Anul trecut, în luna august, când încă nu era pusă toată tabla sus, şi pentru că nu au vrut să cheme oameni să muncească în zi de Sfântă Maria, după două zile de ploi torenţiale, apa s-a inflitrat peste tot şi a început să apară mucegaiul. Nu a mai lipsit decât puţină neatenţie din partea muncitorilor şi, acolo unde au călcat mai apăsat, a început să se vadă. A căzut tencuială şi deşi a fost fixat, provizoriu, cu plăci MDF, fiecare săritură a copiilor înseamnă emoţii mari pentru părinţi.
E nevoie de lucrări serioase şi la podele şi nu numai. Deocamdată, locuiesc toţi într-o cameră, nu e încă posibilă mutarea sus.
Vă rog iar, mult de tot, să citiţi articolul lui Groparu, spune el foarte clar tot ce e nevoie.

Marina munceşte şi deloc puţin. Pentru asta, tatăl copiilor e angajat de primărie, ca însoţitor. Face tot ce e omeneşte posibil, şi mai mult decât atât, pentru casă, după ce face şi mai mult pentru copii. Dar cât ar putea un singur om să muncească la o casă? Iar pentru a chema pe cineva să ajute la mutat diverse, e nevoie de bani.
Cei mai mulţi bani se duc pentru drumul Gilău-Cluj, spre locul în care copiii fac terapie.
E nevoie să spunem că statul nu ajută cu nimic? Ştiu că ştiţi deja asta. Deci vorbim despre un salariu minim şi un altul aproape de asta care merg înspre copii, pentru terapii.

Spuneam că David visează la o cameră numai a lui. Şi nu e doar vis, e nevoie. Şi pentru că el are de susţinut examene despre care frăţiorii lui, de 6 şi 5 ani, încă nu prea pot înţelege mare lucru şi nu înţeleg nici că fratele lor are nevoie de linişte pentru a se putea concentra la lecţii.
Facem cumva să nu se stingă visul ăsta? Vă rog mult!

Câte o scânteie mică putem lăsa aici:
RON RO66BTRL01301201398873XX
EUR: RO21BTRLEURCRT0039887301

Beneficiar: Marina Neciu

Revolut: @marina9url

Vă mulţumesc! Şi dacă se poate, cât se poate, facem cazul cât mai cunoscut? Pe unde se poate, desigur.

Foto

Publicitate