Asta spuneam…

Azi… început de iarnă pe-afară, printre oameni, şi pe la unele ferestre de la care se priveşte în zadar înspre depărtări şi se aşteaptă parcă de veacuri paşi care au uitat să vină. Sau nu mai vor. Sau nu mai pot. Sau poate nu mai ştiu drumul, l-au rătăcit printr-un buzunar ros de timp şi de nevoi. Se pregătesc ghetuţe şi se scriu scrisori unor Moşi care şi ei, uneori, uită să vină. Sau nu găsesc drumul înspre case mai puţin calde, mai slab luminate.

Afară… acum e deja noapte. Şi cred că plouă. Sau poate ninge iar, semn că se ţine de cuvânt sau doar vrea să le facă pe plac celor care au anunţat viscol în weekend. E cam devreme, dar recunosc, mi-e dor de zăpadă. Din aia curată, neatinsă, strălucitoare, care scârţâie sub paşi. Ştiu că nu e chiar pe placul şoferilor, nici pe placul celor care mereu se grăbesc undeva, nici ei nu ştiu unde, şi nici cei care iubesc vara nu şi-o doresc, ştiu. Dar mi-e dor. Măcar o zi de-ar fi aşa… atât cât să strâng un bulgăre-n palme şi să calc cu sfială, dimineaţa devreme, cât oraşul e încă somnoros şi se dezmorţeşte leneş, pe trotuarul proaspăt învelit în alb.

Mă gândesc… la câte gânduri îmi dau târcoale. 🙂
Nu mai ştiu nici eu despre care să scriu, cum să le aranjez, cum să le aşez. Vorbeam ieri cu cineva croit fix după tiparul meu. Pardon, e invers, pentru corectitudine, pentru ordinea firească a lucrurilor. Nu e nevoie să-mi spună amănunte legate de ce simte când sau dacă. Şi a fost vorba despre o dezamăgire legată de o aşteptare a cuiva, cu pregătirea unei surprize, cu nerăbdarea de a-i vedea reacţia, cu nefăcut nimic, să nu intervină fix atunci, cu toate astea la un loc. N-a venit, îmi spune. Nici n-a sunat că nu mai vine, îmi spune iar. Putea măcar…
Da, ştiu. Ştiu exact, pas cu pas, simţire cu simţire, cum e. Şi ce e. Ştiu exact cum e când pui bucăţi mari de şi din suflet şi când cel pentru care le faci nu ştie cum se face. Pentru că despre asta e vorba, spuneam. Nu e răutate, nu. Nu e nimic, de fapt. E doar un fel de-a fi. Al lor. Şi nu e nimic rău în asta. Aşa cum, ăsta e felul nostru de-a fi, fără să fie ceva greşit în asta. Deşi uneori, doare acut.
Nu vorbim despre jumătăţi. Nici n-a fost vorba de asta. Despre oameni pe care-i iubeşti mai mult decât poate ar putea ei înţelege. Şi de care-ţi pasă. Şi pe care îi preţuieşti şi respecţi. Dacă ei n-au simţit asta niciodată, e normal să nu ştie cum e când.
Dar, e drept, dacă ei nu simt şi nu pot înţelege că tu o simţi, atunci… ce folos să laşi indiferenţa lor să te afecteze în vreun fel? Asta-i spuneam.
E drept, când spui că vii, a anunţa măcar că totuşi nu mai vii, ţine şi de altceva, nu doar de ce-am spus mai sus. Dar asta e o altă poveste. Care nu merită scrisă.

Şi mai spuneam că e firesc cumva să îţi fie gândul la cel despre care ştii că te aşteaptă, că aşteaptă. Ceva, orice. Să spui că ai ajuns cu bine unde ai ajuns, să spui că eşti bine, să te asiguri că ştie, că se poate linişti, că-şi poate vedea de ale lui.
Am învăţat asta de foarte mică, eram responsabilă cu anunţat bunicii, cei doi care aveau telefon fix, imediat cum intram în casă, după plecarea de la ei, că am ajuns cu bine. Nu după ce despachetam, nu după ce ne schimbam, nu după o zi, nu. Atunci, după ce descuiam uşa şi intram în casă. Ştiţi de ce? Pentru că ştiau, aproximativ, cam cât dura drumul. Sigur, nu erau absurzi, nu stăteau cu cronometrul.
Dar o oră-n plus, o amânare, o ignoranţă, însemna pentru ei o oră-n care poate se lăsau chinuiţi de gânduri, de dacă aşa sau dacă altfel? De ce să le fi făcut asta? Ştiam că se gândesc la noi şi noi, la rândul nostru, ne gândeam la ei, să fie liniştiţi. Atât de simplu e!

Dar, spuneam, nu poţi avea aşteptări ca şi celălalt să procedeze astfel. Poate nu o face din răutate. Poate chiar nu ştie ce-i la tine-n suflet. Că n-are cum. Dacă totuşi o ştie şi face astfel… cel mai probabil, singurul vinovat eşti tu. Altfel ce mai caută prin preajma ta şi de ce încă mai are ocazia să facă asta? Asta mai spuneam.
Dar a fost doar o discuţie cu cineva construit fix după acelaşi tipar. De fapt, e invers. Aşa, o convorbire la ceas de seară, printre multe altele câte ne-am mai spus şi ne spunem zilnic.

Ascult… Mircea Baniciu – În loc de final

Foto

Acest articol a fost publicat în Suflet pe poteci și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

76 de răspunsuri la Asta spuneam…

  1. Uneori este extrem de greu să acceptăm că ceilalți iubesc in alte moduri, mult mai diferit față de noi.
    Frumoase gânduri! 🙏😘

    Apreciat de 1 persoană

    • Îți mulțumesc tare mult, Irina!
      Nu știu dacă de acceptare e vorba. Sigur, e normal, suntem diferiți. Dar e tare interesant modul ăsta de a iubi, ignorându-l total pe celălalt. Nu vorbesc numai de iubiți. Și despre un prieten sau o rudă…

      Apreciază

  2. Frumoasă melodia! 😊

    Apreciat de 1 persoană

  3. Bucur zice:

    Eu apreciez cel mai mult Mircea Baniciu!🙂
    A lăsat o fărâmă de speranță în povestea celor doi!
    Mulțumesc pentru împărtășirea acestor gânduri!🙏

    Apreciază

  4. Drugwash zice:

    Am (aveam?) un amic care cu ani în urmă suna şi spunea că vine, eu îl aşteptam lăsînd altele deoparte şi el desigur nu mai venea şi nici nu anunţa. După multe faze de-astea am stat să analizez şi am ajuns la concluzia că cea mai plauzibilă explicaţie ar fi fost că suna la mine doar ca să audă altcineva unde zice că pleacă, cînd el de fapt avea cu totul altă destinaţie în plan, una de care nu trebuia să ştie nimeni. De mult nu mai sună, de mult nu mai vine nici dacă-l rog, deja nici nu mai răspunde la telefon. Şi totuşi în fiecare zi, de două ori pe zi, trece prin faţa porţii mele.

    Cumva legat de un schimb de replici din altă parte simt nevoia să spun că unii oameni, poate mulţi sau foarte mulţi, poartă măşti pe care nu le descoperim decît foarte tîrziu sau poate chiar niciodată. N-avem ce le face.

    Apreciat de 4 persoane

  5. Diana zice:

    Dor de zapada simt si eu – deocamdata doar ploua. Gandurile mi-au naucit neuronul… 🙂

    E si politicos, da, sa anunti ca nu mai vii, mai ales atunci cand ai anuntat ca te prezinti si banuiesti (sau stii) ca cine te asteapta se mai si pregateste pentru venirea ta; si se poate ingrijora teribil pentru intarziere sau absenta totala.

    Weekend frumos iti doresc, Potecuta!

    Apreciat de 1 persoană

    • Nu ninge la voi? Înseamnă că nici aici nu vine chiar azi. La voi prima dată 😀
      Da, Diana, și eu zic așa. Dar uite că nu toți gândesc așa. Eu n-aș putea. De fapt, dacă zic că miercuri, la ora x sunt la tine, nu mai planific nimic pentru ziua aia, e clar. Dacă intervine ceva de neamânat, sun în secunda doi. Dar…
      Weekend frumos și ție, te pup!

      Apreciat de 2 persoane

  6. scântei zice:

    Iartă-mă, poate n-am suflet o să-mi spui, dar nu iubesc deloc oamenii care nu se țin de cuvânt. Așa că nu mi-i doresc în preajmă.🙂

    Apreciat de 1 persoană

  7. castanman zice:

    Asta spuneam eu, demult:

    Un copil devine adolescent când pune mâna pentru prima oară pe telefon şi sună o fată. Adolescentul devine bărbat în momentul în care pune telefonul în furcă. Înainte ca femeia să termine ceea ce are de spus. Sunt lucruri aflate în liceu, pe vremea când făceam practica. Demult. De la un muncitor.

    O legendă urbană spunea, tot cam pe atunci, că fiecare avem o jumătate. Identică. Trebuie doar căutată, găsită, păstrată. Reţeta fericirii. Simplu. Exact ca-n manualele lui Dale Carnegie.

    Dar am crescut şi m-am convins că fiecare iubire e doar o repetiţie la marea singurătate. Se respectă astfel identitatea indiscernabililor. Nu pot exista în natură doi indivizi perfect asemănători şi egali. De nedistins între ei. O spune şi Leibnitz într-un eseu în care justifică principiul raţiunii suficiente: Dumnezeu, care acţionează după criterii de înţelepciune şi de economie, n-ar fi avut nicio raţiune pentru a crea două lucruri în loc de unul.

    Nu există iubire. Doar o egoistă regăsire de sine.

    Dacă nu sună telefonul, sunt eu, iubi…

    Apreciat de 4 persoane

  8. Aura B. Lupu zice:

    La mine plouă, iar pe cei care au zis că vin și n-au mai ajuns, nu-i mai aștept demult… Te pregătești, fugi la cumpărături, întinzi masa și-aștepți, după câteva ceasuri strângi totul, stingi lumânările și ștergi numărul din telefon. Nu uiți, n-ai cum, dar data viitoare când mai sună, nici tu nu ești. Asta e. Te îmbrățișez.

    Apreciat de 1 persoană

  9. Tatar Lau zice:

    Există la sexul feminin o predispoziție pentru a diseca cuvintele, faptele, până nu mai rămâne nimic din ele. Bărbații nu sunt atât de complicați, iau lucrurile așa cum sunt, fără să despice firul în patru. Diferența în abordare acestor lucruri este de multe ori motiv de discuții în familie.
    Niciunul dintre parteneri nu are vreo vină, doar că ne e greu să înțelegem acțiunea/inacțiunea celuilalt…

    Apreciat de 1 persoană

  10. anasylvi zice:

    Eu am ajuns la concluzia ca trebuie sa spunem ce ne deranjeaza. Stiu ca toti ne dorim ca (,) cei din jur sa fie pe lungime de unda cu noi, sa nu fie nevoie de explicatii care sa strice farmecul, dar numai si numai din experienta zic ca un lucru poate fi foarte important pentru x, fara a avea asa mare importanta pentru y, dar ar fi important si pentru y daca ar sti cat de mult conteaza pentru x.
    Sper ca are legatura. 🙂 Cat despre telefon in sine, eu in copilarie/adolescenta/ prima tinerete imi aduceam tare greu aminte sa sun pe careva. Tare greu. Ma luam imediat cu fel si fel de activitati, emotii, ganduri si mi se stergea tot din minte. Asa e cand esti pusti. La maturitate trebuie sa ramai ceva mai ancorat. Asta daca nu o faci direct din rautate, cu intentia de a rani. La multi nu e cazul.

    Apreciat de 2 persoane

    • Ana, ai perfectă dreptate. Dar nu știu dacă e vorba aici doar de importanță. Adică: spun că vin la tine. Că tu te pregătești, că îmi iei și cadou, că stai planton, să nu găsesc eu casa întoarsă, e drept, eu nu știu, nu e treaba mea. Dar trebuie să le știu ca să sun să anunț că nu mai vin? Nu ține de bun simț?
      Dincolo de cum sunt eu, mi se pare elementară treaba asta.
      Și da, intervine, cum ai spus și: dacă pentru mine nu e important faptul că pentru tine e important, înseamnă că nu prea mai am ce căuta pe lângă tine. Zic și eu…
      Nu eu cu tine, ai înțeles. Dar mie mi-e mai ușor să exemplific așa 😀

      Apreciat de 1 persoană

      • anasylvi zice:

        Clar denota o incompatibilitate. iar daca iti iei un angajament, trebuie sa anunti ca nu mai vii. Asta se subintelege si e greu sa existe situatie care sa justifice lipsa acestui lucru elementar. Poate o urgenta, dar care tot trebuie clarificata, macar ulterior.

        Apreciat de 1 persoană

  11. Iosif zice:

    Faina introspectie !
    E frumoasa tare Viata,
    când credinta si speranta
    prin Cuvânt sunt animate
    iubind prin gesturi si fapte…
    Un Weekend magic, sublim, cu mult har si pace plin, draga Potecuta !

    Apreciază

  12. Suzana zice:

    Cred ca nu intamplator am ales pentru citate la un moment dat despre asteptari. Nu-mi plac, sau mai exact le detest. Si incerc sa ma reeduc in a nu le mai avea. Cred ca este unul din cele mai grele lucruri, mai ales daca vorbim de cunoscuti pe care presupui ca ii cunosti. Insa am constatat ca si putinii pasi pe care i-am facut mi-au facut bine, asa ca perseverez! 🙂 Si mai continui sa reinterpretez evenimentele intr-un sens constructiv, pe care incerc sa-l explorez. Decat sa ma agit, supar, stresez, abordarea mi se pare mai utila. Si in nici un caz nu ma gandesc la prapastii…

    Seara buna, draga Potecuta! Ai realizat un nou text minunat!
    Weeend placut! ❤

    Apreciază

    • E foarte bine aşa, Suzana! Să nu ai aşteptări de la ceilalţi. Dar sunt situaţiile astea simple în care nu poţi altfel. De pildă, cel despre care am scris. Dacă se anunţă musafiri, eu nu pot să stau în pijama, să dorm, şi când vin ei să le zic: ah, păi nu ştiam dacă veniţi sau nu, că eu n-am aşteptări. Ei, şi te pregăteşti, anulezi ce ai în ziua aia, nu pleci, pregăteşti ceva, cumperi cadou că urmează o sărbătoare pentru unul dintre musafiri, stai pregătit la ora de şi ei nu vin, nu anunţă că nu mai vin. Asta cum se numeşte?
      Weekend frumos îţi doresc şi îţi mulţumesc!

      Apreciat de 1 persoană

  13. suna nefiresc sa spun ca nu mai astept pe nimeni si ca nu vine nimeni? da, suna nefiresc!
    Pup, Potecuta!
    😊🤗

    Apreciază

  14. Fiecare dintre noi pune preț pe anumite lucruri, iar eu judec (involuntar) un om după punctualitate. Dacă întârzie o dată, de două ori, se poate trece cu vederea. Dar când acest nărav devine un obicei, mi-e clar că nu mă mai aștept la nimic bun de la el. Vreau să spun că acea lipsă de punctualitate denotă că omul nu-i de cuvânt, iar asta provoacă mereu dezamăgiri.
    Îți doresc ca Moșul să-ți umple ghetuțele în noaptea de duminică, pentru că meriți! 🙂

    Apreciat de 2 persoane

  15. Issabela zice:

    Potecuță, despre cei care zic că vin și nu mai vin mă abțin, ca să rămînă blogul tău în limitele sportivității 🙂
    Dar despre anunțatul că ai ajuns cu bine… e poveste lungă. A mea. Eu n-am făcut asta srei sferturi din viață. Că nu știam. Cînd eram mică, n-aveam cum să anunț, că nu erau telefoane. Iar cînd am crescut, mult timp n-am dat socoteală nimănui (în paranteză spus, tare-aș fi dat uneori…). Tîrziu m-am civilizat și am aflat, cu mare surprindere, că, mai ales la drumuri lungi, e frumos să-i spui celuilalt că ai ajuns cu bine… Țin incă minte mirarea unui astfel de telefon primit: nu spui și tu că ai ajuns, stau cu grijă…? Șoc mare și primul gînd: ce-i pasă…? 😀 Așa a fost. Dar nu mai e. Apoi am învățat, firește, și asta. Și am simtit și eu grija ca celălalt să ajungă la destinația propusă 🙂
    P.S. La noi, nu se hotărăște picătura de ploaie dacă să înghețe în cădere sau nu.

    Apreciat de 2 persoane

    • Da, Issa, e normal să nu ştim ce aşteaptă sau ce vrea celălalt. Şi atunci nu e, cum am zis, ignoranţă. Dar e mai simplu aşa, se rezolvă toate, că aşteaptă sau nu, că îi pasă sau nu, noi anunţăm 😀
      Acum la mine e soare. Mai e weekend deci are timp să fie cum au zis la meteo. Nu că vreau să fie aşa, dar sunt curioasă 😀

      Apreciat de 1 persoană

  16. Jo zice:

    Eu sunt unul din cei care se grăbesc tot timpul. Dar știu exact unde. Dimineața spre serviciu, iar seara spre casă Na! 😀 Și, da, nu-mi place zăpada. Zăpada nu-i deloc frumoasă la oraș.

    Apreciază

  17. Jo zice:

    Potecuță, nu citi cele ce urmează. Pur și simplu nu citi. Scroll down la următorul comentariu. Vorbesc serios, nu citi! Dacă citești, o să-ți pară rău că ai citit. Să nu zici că nu ți-am spus. Nu citi! Cât despre restul articolului, pe mine nu mă așteaptă nimeni pentru că știu dinainte că nu vin. 🙂 Altfel, deși înțeleg întrucâtva îngrijorarea celui care așteaptă telefon, nu pot să nu împărtășesc din pragmatismul meu: No news is good news.

    Apreciat de 1 persoană

  18. Irina zice:

    Povestea cu anunțatul e tradiție și la mine în familie. Regulă de aur. Altfel se petrec adevărate drame. Nu știu dacă e bine. Cred că e un soi de anxietate de care nu toți suferă, dar noi așa am fost obișnuiți. Mama trebuie sunată și anunțată imediat cum intrăm în casă. Așa cum spuneai și tu, ea știe cât durează drumul și, dacă nu e sunată cam la ora știută, face fel de fel de scenarii. Eu o moștenesc. Ultimul incident a fost chiar zilele acestea. Vorbisem cu ea, urma să merg să fac doza a treia de vaccin (știu, e un subiect sensibil, sper să nu nască polemici). I-am spus că o sun din nou seara. După câteva ore, mă sună. Era disperată, îl sunase repetat pe fratele meu, el nu răspunsese. Nu știa de ce nu am sunat-o eu imediat după vaccin. Deci cam așa stau lucrurile. De-asta zic, nu e tocmai ok, nu toți oamenii se gândesc la catastrofe în astfel de situații. Un psiholog asta ne-ar spune. Dar eu înțeleg perfect pentru că tot așa sunt. 🙂

    Apreciază

    • Încep cu subiectul sensibil: nu aici. Te asigur de asta! Aici „gaşca” ştie să-l respecte pe celălalt. Cine n-a ştiut… s-a retras singur. Că eu nu dau oamenii afară, pleacă ei 😉 Aşa că stai liniştită.
      Da, zici tare bine ce zici. Nu e prea bine, ştiu asta că şi eu sunt aşa. Bine, nu exagerez. Dar parcă nici bine nu mi-e dacă ştiu că drumul durează o oră şi se fac 4 şi nu ştiu nimic…
      Of, Irina. Cum să facem să fim stană de piatră, cum ştiu sigur că sunt alţii? Sau nu-i bine nici aşa… nesimţitor?

      Apreciat de 1 persoană

  19. Floare de mai zice:

    Unii ar considera-o”scenarită”,asta cu îngrijoratul pentru cei dragi,dar uite, fratele meu e în Australia,iar când vine acasă,odată la doi ani,cam așa,stă o lună și apoi pleacă,dacă nu ne dă telefon(pe skype) sau măcar un mesaj să ne spună că a ajuns cu bine,mama e terminată de îngrijorare,așa că mai bine spune el ceva,ca să nu o aibă pe conștiință 🤣🤣.Și mi se pare logic, Australia nu e chiar la”doi pași”.

    Apreciază

  20. Ecoarta zice:

    Mi-a trezit amintiri şi unele nu prea plăcute. Nu mi-a plăcut niciodată să scriu scrisori, nimănui. Părinții erau mereu îngrijorați pentru mine. Apoi, în era telefoanelor mobile, am urât vorbitul la telefon…l-am urât atunci când vestea trimisă prin el m-a răpus…de atunci este închis. Nu ştiu când sună. Prietenii îmi scriu un mesaj şi-mi spun că vor să vorbească cu mine. Când plec se ştie, când ajung, rog pe cineva să facă anunțul cuvenit. Dacă nu este cine să anunțe, scriu mesaj.
    Nu fac astfel de „nefăcute”! Dacă nu pot ajunge, anunț!

    Apreciază

  21. Zina zice:

    ”Altfel ce mai caută prin preajma ta şi de ce încă mai are ocazia să facă asta?” Total de acord!

    Să ai o săptămână pe placul tău, dragă Potecuță! !

    Apreciază

  22. Alex zice:

    Tare mult mi-au plăcut articolul și comentariile. Sunt situații de viață, aparent banale, dar care ne tulbură serios, de multe ori. Uneori le dăm la spate ușor, alteori ne frământăm și ne supărăm de nu se poate. Eu cred că în mare măsură lucrurile de acest gen se rezumă la modul cum a fost educat fiecare. Cum ai fost învățat, cum ai văzut la alții, cum ai făcut mereu și știi că așa se face. Da, exact cum ai spus tu, cum am intrat în casă am și sunat pe mama, să-i spun că am ajuns cu bine. Când intervine ceva neprevăzut și întârzii acasă, prefer să anunț, măcar cu un mesaj. Și mai e ceva la care chiar țin foarte mult: punctualitatea. Mai ales atunci când trebuie să ajungem undeva, la cineva care ne așteaptă… Îmi stă pe creieri gândul ca să fiu acolo exact la ora la care am promis. Nu mai vorbesc despre serviciu. Așa am pomenit și așa îmi place… Dar știu bine că sunt atât de mulți ceilalți, care nu au nicio apăsare cu aceste gânduri și obiceiuri. Altfel spus: „li se fâlfâie”! Și tare aiurea mi se pare și mă enervez…
    Numai bine, dragă Potecuță și numai bucurii! 🙂

    Apreciază

    • Fără să mă laud, şi eu stau bine la capitolul punctualitate. Îmi impun asta, e vorba de respect. Şi recunosc, şi eu mă enervez când aştept musafiri care-mi spun că la ora 18 sunt la mine şi se face 19:30 şi vin ca şi când e 18:05. Nici scuze, nici nimic.
      Dar, cum ai zis, fiecare face atât cât înţelege. Să nu spun mai dur de atât deşi ar merita. 🙂
      Mulţumesc frumos, Alex! Toate cele bune!

      Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s