Ca la 18 ani…

Moamă, moamă, moamă, ce nervi am pe mine câteodată! Voi ştiţi bancu’ cu Delia? No, cam aşa. Nu ştiu de ce Delia, nici acum nu m-am prins, deşi cred că a fost cu direcţie. Aveam o colegă cu numele ăsta şi era de faţă când ne-a fost spus în gaşcă deci sigur de aia a fost aşa, altfel se poate pune absolut orice nume.
O blondă (scuze, aşa e bancul) stătea deja de mai mult de o oră în faţa oglinzii şi se studia foarte atent. La un moment dat, soţul o strigă din dormitor „Delia, ce faci acolo, nu mai vii?”. Ea-şi dă o palmă peste frunte şi zice: Delia, fată, Delia!
Am uneori momente de prostie maximă şi am mai spus asta pe aici, de mă mir şi eu de cât talent fantastic cuibăreşte-n mine. Am văzut o filmare de la un majorat şi mi-am amintit. Doar nu credeaţi că e de acum? Nu, măi, nu. Acum practic sunt licurici în iarbă şi felinar în noaptea neagră. Sclipesc adică. Şi oricum, am avut majoratul săptămâna trecută deci nu a trecut mult timp de atunci 😛

Se făcea deci că împlineam, pardon, aşezam cel de-al 18-lea trandafir în buchetul vieţii. Şi aveam gagic secret. Secret pentru părinţi, că altfel ştia toată clasa şi juma’ de şcoală, cred, la cum mă perpeleam când intra mirobolantul pe poarta liceului. Şi era secret pentru părinţi că deh, era martie deja, în iunie era Bac-ul şi na, poate ştiţi, nu-i bine să aibă părinţii chiar toate datele şi implicit toate motivele de spus că nu e cazul, că după BAC, că prima dată învăţatul. Mno bun.
Nu era moda cu majorate ca o nuntă, dar nici în sufragerie n-am fi încăput, e drept, aşa că s-a hotărât în consiliul de familie ca fericitul eveniment, cu tot cu masă şi dans, să aibă loc undeva-n oraş, sâmbătă seară, adică de pe la 18 până pe la 1, nu mai mult, că închidea localul care pe atunci era cool, acum e-n paragină. Da, într-o săptămână a ajuns aşa 😀

Am invitat aproape toată clasa, încă două sau trei prietene şi, cum altfel, pe mirobolant. A zis că vine. Să vă spun drept? Bine, vă spun: la momentul ăla, el era cel mai important. Ştiu, e urât tare ce zic. Aţi fost vreodată îndrăgostiţi la vârsta aia? Şi? Nu fluturi, nu palpitaţii, nu vi se părea că pământul numai pentru voi se mai roteşte? Păi io ce tot zic aci?
M-au apucat emoţiile de dimineaţă la gândul că vine el unico şi el irepetabilo în persoană, îmi imaginam chestii romantice, cu flori şi ţinut de mână sub clar de lună şi… fiţi cuminţi, că aici se oprea imaginaţia mea. Am zis eu că sclipeam, dar de cuminte de chiar că eram cuminte, aşa că lăsăm filmele, aveam un BAC şi-un viitor grandios în faţă, remember? Bun.
Ajung la locaţie şi încep emoţiile alea mari. Şi ies afară şi mă uit în zare, şi intru, şi iar ies. Am uitat un aspect important: el nu locuia în oraş, locuia undeva lângă satul bunicilor mei, că aşa ni s-au întâlnit drumurile 😀 , într-o frumoasă zi de vară, în vacanţa de dinaintea clasei a 12-a. Erau vreo 25 de km între oraş şi satul lui. Au început să vină invitaţii şi eu, la intrare, mă uitam cumva peste umărul lor, să nu cumva să stea ghietu’ de el pe afară, bătut de vânt. A început muzica şi dansul şi eu făceam ce făceam, şi-mi găseam de lucru pe afară, poate îi e ruşine să intre, poate nu ştie unde, poate stă să ies eu, că telefoane din părţi pe vremea aia, că numai săptămâna asta s-au inventat, ştiţi doar.

Când s-a făcut ora 22, am început să intru în panică la gândul că s-a stricat maşina cu care venea, că stă abandonat pe marginea drumului, că poate îi e foame şi frică, că îi e frig şi suferă şi eu stau şi mă petrec la căldură, cu mâncare, că unde e dreptatea pe lumea asta? Pe urmă, că dacă a avut accident? Cine ştie cu ce nebun o fi plecat şi ăla a dat cu mirobolantul meu prin şanţ şi stau acolo amândoi în plină noapte şi asta numai pentru că au vrut să vină la mine. Şi din astea.
Când una dintre colege, pe la ora 23, mi-a spus că şi pe jos ar fi ajuns de-atunci, am simţit că mi-a furat ceva din inocenţă. Adică cum zice de rău de irepetabilul?
Şi, în fine, deşi era seara mea şi deşi ar fi trebuit să fiu eu buricul pământului, măcar în seara aia, sau cel puţin să mă simt aşa, n-am fost şi nu m-am simţit. Că nu m-am prea lăsat. N-a venit.

Luni dimineaţa, cu coada-ntre picioare şi o plăsuţă de cado’ în mână, a venit spăşit să-mi spună că a vorbit de joi cu un băiat să îl aducă sâmbătă cu maşina lui şi băiatul a zis că bine. A mai vorbit şi vineri şi băiatul iar a zis bine. Bine a zis şi sâmbătă dimineaţa şi tot bine a zis şi sâmbătă pe la 16, când el s-a prezentat la poarta lui cu plăsuţa de cado’. Apoi, acelaşi băiat a spus că merg până la barul din sat să bea o cafea, că doar e devreme şi ajung prea repede şi ce fac ei în oraş aşa devreme?
Şi cafeaua s-a făcut bere şi berea s-a făcut altă bere şi apoi băiatul a zis, în loc de bine, că nu mai conduce aşa băut şi el a rămas pierdut şi trist şi fără speranţă şi a suferit toată noaptea.
Şi eu l-am crezut. Şi nu numai că l-am crezut, dar mi-a fost şi milă că băiatul ăla i-a tras ţeapă şi, sărăcuţu’ de el, a stat supărat toată noaptea. Ei, hai terminaţi, mai citiţi o dată începutul postării. Am zis? Am zis. Nu mai ziceţi şi voi! 😀

Ne-am mai întâlnit de câteva ori, puţine, de atunci. Apoi a venit BAC-ul, examenele la facultate, nu a mai fost timp de asta. După admitere, am plecat la bunici câteva zile, am ieşit prin sat şi, întrebând de el, am văzut mustăciri ale băieţilor care mergeau şi prin satele vecine şi ceva apropo de o seară-n care a fost ziua mea şi eu am crezut că nu poate veni, dar el… mă rog. El era puţin ocupat. Copchii, ce să-i faci?
N-am mai intrat în amănunte, dar ceva mi-a spus atunci că… Delia, măi, Delia! Dăăă!

Aşa. Ce voiam să zic? Acum, că am văzut filmarea aia şi am înţeles ce mişto e să faci majorat, că e pe bază de plicuri şi e distracţie faină, veniţi la ziua mea? Că repet majoratul de săptămâna trecută, zic. 😀

Foto