Jurnal fără jurnal

E vineri azi. E, spune şi ecoul izbit de-o frunză-n cădere, înainte să apuce să spună tot ce-a auzit. A fost soare azi. Şi senin. A fost, repetă el, fără a mai depune efortul de-a asculta până la capăt. La ce i-ar folosi? Ştie şi el. Simte şi el. I-a fost senin şi lui. Sau nu.
Ştiţi, au fost zile de vineri sau de luni în care, crezând că n-am ce să vă spun, scriam jurnal. Părea la îndemână. Aveam poate o melodie pe care voiam să o împart cu voi şi, cum nu o puteam lăsa doar aşa, pur şi simplu, deşi ar fi meritat şi ar fi spus ea ce n-aş fi putut spune eu, încercam să îmbrac totul în ceva. De multe ori… în nimic. Mă grăbeam să înşir litere şi cuvinte şi abia aşteptam să ajung la acel Ascult care era de fapt cel mai important punct. Era esenţa din jurnal. E drept, uneori, esenţă era şi la mă gândesc… dar nu prea des. Nu ştiu dacă voi aţi simţit toată graba asta, dacă aţi sesizat vreodată nimicul dintre rânduri. Dar vă spun eu acum că a fost şi aşa.
Azi nu voi mai face asta. Pentru că şi azi, e importantă melodia. Mi-e dragă tare şi vreau să o las aşa, fără s-o mai îmbrac în cuvinte despre nimic.

Dar înainte de asta, vreau să vă întreb: voi ştiţi cine sunteţi? Sau mai ştiţi?
Am spus-o de mai multe ori aici, mi-a fost şi îmi e greu să vorbesc despre mine. Cu ce încep? Cu şcoli absolvite, diplome, job, statut social, înălţime şi vârstă, culoarea părului? Cu nume? Spune el ceva despre noi? Sunt mândră de numele meu (pardon, prenume) dar nu am niciun merit aici, l-am primit când nu aş fi fost capabilă să aleg. „Mi-am construit numele”, aud destul de des.  Sau „mi-am făcut un nume”. Asta e altceva. Nu eu. Ziceam la modul general. Deci? Ce spui prima dată când eşti întrebat „cine eşti?”. Dar când te întrebi tu „cine (mai) sunt?”. Că s-ar putea să fie răspunsuri diferite.
Eu… eu habar n-am. Sunt un om care…
Cred că aş începe cu asta. Ce vine după „care” nu ştiu. Voi?

Foto

Acest articol a fost publicat în Suflet pe poteci și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

64 de răspunsuri la Jurnal fără jurnal

  1. Iosif zice:

    Am scris în urma cu ceva vreme câteva versuri pe aceasta tema, însa sunt mai degraba gânduri rimate, asezate în rânduri agramate. 🙂 ))
    Eu cred ca, suntem cu totii o conjugare a Verbului A Fi, iar daca EL nu ar fi fost, nici Noi nu am fi fost nicicând, nici macar o particula în …gând.
    Viata are un singur sens,
    pentru toti cei ce-au înteles,
    căci prin Cuvânt evoluam,
    trainm etern… de-L ascultam.
    Un weekend fain si minunat,în toate binecuvântat, draga Potecuta !

    Apreciază

  2. scântei zice:

    O viață întreagă ne căutăm și încercăm să aflăm și la sfârșit ne dăm seama că habar n-avem.

    Apreciază

  3. Drugwash zice:

    Cine sînt? Dragoş şi atît.
    Ce sînt? O fiinţă (aproape) umană.
    Ce rost am pe Pămînt? Fuck me if I know. Well, fuck me anyway. 🙂

    Apreciază

    • Drugwash zice:

      Hai să decodez ce-am spus că poate e neclar.
      Partea în italice e o glumă, un joc de cuvinte. Ideea e că la asemenea întrebare ar trebui să răspundă nu cel întrebat ci cei din jurul său cu care a interacţionat de-a lungul vieţii. (Ne)sinceritatea lor oferă adevărata dimensiune a interacţiunii dintre oameni şi a valorii fiecăruia. 😉

      Apreciază

      • Eu cred că am înţeles ce-ai vrut să zici. Cred.
        Da, Dragoş, evident că e şi ceilalţi ar avea un cuvânt de spus. Dar atunci ar fi „cine suntem în ochii lor”. Şi nu întotdeauna se pupă cu cine suntem în ochii noştri. Zic şi eu.

        Apreciat de 1 persoană

        • Drugwash zice:

          Multe lucruri serioase au fost ascunse sub aparenţa unei glume, deoarece şi fiindcă… motive. Uneori, din ce în ce mai rar, o mai fac şi eu. Şi-apoi în general îmi place să fiu… altfel decît majoritatea, consider că dacă un drum e bătut şi răsbătut ce rost are s-o mai iau şi eu pe acolo; mai bine încerc şi altceva, pe altă parte, poate apare ceva nou, deosebit. Diversitatea e utilă, poate naşte idei. Preferabil bune. 🙂

          Părerea mea – fie ea corectă sau greşită – e că tocmai imaginea celorlalţi despre noi e cea adevărată, atîta vreme cît e sinceră. Noi înşine ne-am putea amăgi sau minţi că sîntem ceva sau cineva, din diverse motive, dar părerile dinafară de obicei sînt mult mai precise şi ne pot trezi la realitate dacă se întîmplă cumva să zburăm spre soare cu aripi de ceară precum Icar. 😉

          Apreciază

          • Da, ai dreptate. Dacă vorbim de cele sincere şi de oameni în care avem încredere, da. Atunci ar fi bine, ne-ar face nouă bine, să ţinem cont. Mai ales când ne spun că putem, că ştim, că… suntem. 😉

            Apreciat de 1 persoană

            • Drugwash zice:

              Fie că ne dau aripi cînd ni s-au scuturat, fie că ni le taie cînd au crescut prea mult ca să mai fie reale şi utile, părerile celor de încredere din jur sînt – aş putea spune – vitale pentru a ne înţelege pe noi înşine la adevărata noastră valoare şi pentru a acţiona în consecinţă. De aceea omenirea trebuie să (re)devină şi să rămînă o comunitate strîns legată.

              Apreciat de 2 persoane

    • 😀 😀
      Tu… tot tu, orice-ar fi! 😀
      Eşti total.

      Apreciat de 1 persoană

  4. Ileana zice:

    Mi-a plăcut tare mult cum ai așternut cuvintele!🤗
    Nu am habar cine sunt și nu voi afla. Suntem suflete, in rest…? 🤔 Nimic.
    Weekend plăcut draga mea!😘❤️🤗

    Apreciat de 1 persoană

  5. Tatar Lau zice:

    Nu mi-am pus niciodată întrebarea cine sunt, dar de multe ori m-am întrebat, mai ales cu câteva zeci de ani în urmă, de ce nu pot să fiu și eu ca alții.
    Acum vii tu și mă faci de rușine, punându-mi o întrebare simplă,la care nu știu să răspund. Sper doar ca răspunsul „un om” să fie împărtășit de cât mai mulți dintre cei care mă cunosc…

    Apreciat de 3 persoane

    • Nu e cazul de ruşine. Nu aici, printre mulţi alţi oameni care înţeleg perfect faptul că nu se poate răspunde. Nu aşa cum poate o cere întrebarea.
      Că altfel, există, şi din păcate nu puţini, oameni care-ar răspunde rapid: ei, cum, sunt deputatul x, sunt domnul y, sunt soţia lui…, sunt şeful z. Oare ce sunt ei dincolo de împopoţonările astea?
      Zi frumoasă! Şi mulţumesc!

      Apreciat de 2 persoane

  6. sticri zice:

    Cine sunt? De unde vin? Incotro ma indrept? De ce? … sunt intrebarile fundamentale pe care si le-au pus unii oameni. In antichitate erau putini, apoi numarul lor s-a marit, la Constantinopol se adunau in fiecare an invatatii vremii ca sa raspunda la aceste intrebari. Exista compendii din acele vremuri care trateaza aceste subiecte.

    Eu zic ca daca un om care stie cine este, de unde vine si incotro se indreapta ar vorbi, ar putea sa fie considerat nebun de catre sistemul nostru social si cultural actual deoarece prin ceea ce ar spune ne-ar cam rasturna valorile, asa cum credem noi ca acestea ar trebui sa fie.

    Eu am observat ca oamenii cu cat sunt mai intelepti cu atat devin mai tacuti si privesc aceasta societate ca pe ceva ciudat …

    Apreciat de 3 persoane

    • Nu cred că devin doar tăcuţi. Ci ajung să se retragă uşor, uşor în sine şi la un moment dat, chiar să simtă excluşi. Apoi, nu-şi mai găsesc locul şi devine ciudat. Nu e cazul meu. Dar am citit, am văzut şi ascultat oameni care spuneau asta.

      Apreciat de 2 persoane

      • sticri zice:

        Imi doresc ca ziua in care acesti oameni vor putea sa vorbeasca fara teama o sa vina cat mai repede. Uite, iti lansez eu o intrebare si anume, tu crezi ca marea masa a oamenilor este pregatita sa-i asculte pe acestia?
        Oare multimea o sa accepte adevarurile?

        Apreciat de 2 persoane

        • Ar putea ei să dovedească că acel adevăr al lor poate fi al tuturor? Ştiu, adevărul e unul singur.
          Cum am apărut noi, oamenii? Din maimuţă sau ne-a creat Dumnezeu? Nu s-a dovedit în mii de ani şi fiecare crede ceva în sensul ăsta, cu dovezi. Pot fi combătute? Da. Adevărul celor care-l cred pe Darwin e combătut de Biblie şi invers. Care e ăla bun?
          Deci dacă vorbim despre astfel de adevăruri, nu ştiu ce să zic.
          Am auzit varianta că omenirea e condusă de o specie superioară, de pe o altă planetă. Poţi spune cu certitudine că e aşa? Dar poţi spune cu certitudine că nu e aşa?
          Întrebarea principală e aşa: dacă afli asta şi o şi crezi, ce faci? Concret, nu aşa, la nivel de filosofie. Acum afli asta. Ce faci peste o oră? Te poţi lupta cu ei? Care-s ei? Nu cumva îţi duci viaţa mai departe fix aşa ca până acum? Că ce faci? Fugi în munţi? Surpriză: sunt şi acolo. Adică ei conduc o lume şi se sperie de mine, Marişica din Cucuieţii din Deal care le arată ea când o lua măturoiul cu care scoate mizeria din grajd.
          Deci depinde mult de ce anume au ei de spus. Şi cred că vorbim de „ei” diferiţi. Eu mă refeream strict la oamenii foarte deştepţi şi foarte „cu frică de Dumnezeu” cum se numesc din bătrâni oamenii care nu trăiesc numai pentru ei şi pentru care e mai important sufletul decât buzunarul sau stomacul.

          Atenţie: acel „tu” e generic, nu tu, Sticri.

          Apreciat de 1 persoană

          • sticri zice:

            Adrvarul nu e unul singur si intotdeauna evolueaza. E ciudat, stiu…dar e asa pt ca depinde din ce perspectiva privesti o situatie, o persoana, un adevar, o planeta, etc.
            Acei oameni vor aparea atunci cand omenirea ca si COLECTIV o sa fie pregatita sa-i asculte si inteleaga. Deocamdata in fiecare tara din aceasta lumr e cate un adevar, care nu mai e valabil in alta tara. Cine a calatorit prin lumea asta intelege f bine ceea ce spun.
            Eu zic doar ca raspunsurile la intrebarile puse de tine se cunosc dar pt moment nu sunt sunt spuse publicului „in gura mare”.
            Tu crezi ca Issus o sa-i salveze doar pe crestini? Sau Mohamed doar pe.musulmani? Sau Buda….samd…

            Vezi? Depinde unde esti. In Ro, la o biserica, o babuta o sa creada ca o sa vina Issus sa o salveze. In Turcia o babuta o sa-si doreasca ca macar 1 data in viata sa mearga la Mecca pt ca acela e locul sfant al profetului….

            Nu cumva peste aceste adevaruri exista si alte ADEVARURI?

            Apreciat de 1 persoană

            • Ba da, absolut. Dar şi Iisus, ca şi Mohamed şi Budha reprezintă entităţi în care oamenii cred. Adică fiecare în parte crede într-o forţă superioară, indiferent de numele ei.
              Ştii la ce mă gândesc, Sticri? Cumva, mi se pare că există un soi de autosuficienţă la acei oameni care ar deţine adevăruri care-ar salva lumea. Sau care cred despre ei că e aşa. Dacă nu o spun înseamnă că (încă) nu trebuie să o ştim.
              Hai să îţi dau un exemplu tâmpit şi banal, dar aproape de ce gândesc. Să presupunem că eu lucrez la asociaţia de locatari. Şi marele secret al organizaţiei secrete din asociaţia aia e că mâine, timp de o lună, se va lua apa. Dar locatarii nu trebuie să ştie. Că dacă se află, se supără tare şeful de la apă sau îi e frică de revolte sau se sperie locatarii şi în panica aia nu se ştie ce vor face. Şi eu nu trebuie să-i anunţ asta.
              Am variante: tac, de câte ori mă întâlnesc cu vecinii la lift la zic superior: proştilor şi ignoranţilor, habar n-aveţi ce vă aşteaptă, eu sunt un geniu şi ştiu sau le zic, naibii, prin semne dacă altfel nu pot, să adune repede nişte apă, să nu moară de sete şi să nu murim toţi de la mirosurile care vor fi o lună fără apă la toalete şi pentru spălat.
              Mă iartă, te rog, dar ăia care ţipă că ştiu ceva ce noi nu ştim de proşti ce suntem mi se pare că ştiu degeaba. Sau că-s mai periculoşi decât ăia care chiar fac răul pe care ei îl văd sau îl ştiu dar nu-l spun că vezi, Doamne, nu-l înţelegem. Sau hei, ce să vezi, cum ar putea şti ceva păzit cu stricteţe? Ups, să fie oare parte din gaşca ălora? Ia uite că eu cred că da.
              Ok, nu-l pot scrie pe facebook. Dar ei, pe ei, se salvează cumva? Măcar atât. Ah, nu. Că noi, ăia proşti, nu vrem. Sunt lămurită cu „ăia”, mulţumesc!

              Dar, că am deviat pe la Istambul să ajungem la Timişoara, să revenim: cine sunt oamenii ăia? Ce ar răspunde ei la întrebarea din postare?

              Apreciază

            • sticri zice:

              Lucrurile nu stau chiar asa. E ca si cum ai spune ca din perspectiva unui adult, un copil de gradinita sau scoala generala e un prost. Vezi? Nu e asa….acel copil trebuie sa creasca sa experimenteze si sa-si creasca nivelul de constiinta si abia apoi devine un adult.
              Repet, atunci cand omenirea ca si COLECTIV o sa fie capabila sa intelwaga acele adevaruri, o sa le afle si acei oameni vor aparea.
              Niciodata, dar absolut niciodata acei oameni nu i-au considerat sau ii considera pe ceilalti ca fiind prosti, ci doar ca mai au lectii de invatat, atat.
              Inca ceva, exista unele adevaruri si legi care sunt valabile nu numai aici pe pamant iar una dintre acele legi se nuneste „Legea neinterferentei”, adica nu ai voie sa te bagi peste evolutia cuiva. Poti ajuta daca iti cere ajutorul dar ca sa te bagi peste el si sa-i spui ce trebuie sa faca nu ai voie….

              Tu crezi ca omenirea e la nivel de gradinita sau suntem singuri in univers asa cum ne spun oamenii de stiinta?

              Apreciază

            • Excelent punctat!! Mulţumesc!
              Deci ăia care spun că suntem proşti nu fac şi nu vor face niciodată parte din grupul celor chiar ştiu ceva. Ai spus tot cu asta.

              Apreciat de 1 persoană

            • Drugwash zice:

              Consider că ai dreptate în prima parte. Legea neinterferenţei însă – care apare şi în seria originală Star Trek ca directivă de bază – cred că a fost încălcată grosolan cel puţin o dată în decursul istoriei Terrei.
              Omenirea chiar e la nivel de grădiniţă din punct de vedere mental/spiritual, comparativ cu ceea ce consider eu că ar trebui sau ar putea fi. Că am fi singuri în univers ar putea-o crede doar cei care încă insistă în secolul 21 că Pămîntul ar fi plat. Dar ai fi uimit cîţi adepţi ai teoriei respective respiră pe planetă. 😉

              Apreciat de 1 persoană

            • sticri zice:

              Da, e adevarat ca a fost incalcata de unii, dar exista altii care incearca sa-i inlature. Lucrurile sunt mult mai complicate decat par.

              Apreciat de 2 persoane

            • Drugwash zice:

              Cam mereu sînt mai complicate, şi asta fiindcă unii se străduiesc să creeze aparenţe înşelătoare.
              Şi gata, nu mai zic nimic. 😉

              Apreciat de 1 persoană

          • Drugwash zice:

            Serialul Ancient Aliens pe care l-am tot recomandat şi pe care nimeni nu pare să-l ia în serios oferă – cred eu – suficiente dovezi din care pot fi extrase răspunsurile pertinente. Seria curentă a omenirii a fost creată prin experimente genetice de către fiinţe non-terestre şi e posibil să nu fi fost prima serie ci una din multe altele. Darwin are dreptate pînă la un punct – veriga lipsă – iar ce se scrie în „cărţile sfinte” ale tuturor religiilor din lume are o bază reală dacă lăsăm deoparte dogmele şi toate tîmpeniile adăugate de-a lungul timpului, şi reinterpretăm totul prin prisma cunoştinţelor de ultimă oră. Nu există sau/sau, ci o îmbinare a teoriilor sub tutela cunoştinţelor moderne. Dar marea majoritate a oamenilor sînt atît de îndoctrinaţi cu dogmele religioase încît nu vor deschide niciodată ochii pentru a încerca măcar a înţelege acel adevăr unic ce uneşte totul.

            Şi de-aia oamenii inteligenţi/înţelepţi aleg să tacă.

            Apreciat de 1 persoană

            • Lasă că următoarea specie va fi numai cu ei. Şi va fi extraordinar.
              Hai că, aşa cum i-am spus lui Sticri, am ajuns la turci cu discuţia 😀

              Apreciat de 1 persoană

            • Drugwash zice:

              Cu sau fără să vrei s-ar putea să ai dreptate. Reducerea drastică a populaţiei umane prin orice mijloace, adică scopul final al plandemiei, e posibil să aibă motivaţia colonizării Terrei cu altă specie care să folosească umanoizii rămaşi în viaţă drept servitori şi/sau cobai. Va fi extraordinar pentru ei. Letal pentru specia umană.

              Apropo de turci: ai auzit vreodată de Göbekli Tepe…?

              Apreciază

            • Dragoş, mai spun ceva şi, fără să te superi pe mine, mă voi opri aici cu discuţia. Ştiu, poate vor fi unii rătăciţi pe aici care vor spune: aha, ţi-e frică să vorbeşti, eşti laşă şi sclavă şi bla, bla. Să o zică, mă doare-n tastatură de părerea lor. Adevărul e că am o singură părere şi oricât am devia, tot aia va fi. Şi adevărul e că tare aş vrea să revenim la subiectul postării.
              Suntem naivi şi da, poate au dreptate ăia, chiar proşti să credem că avem puterea să facem ceva dacă ăsta e planul. Ok, nu murim cipaţi, că nu ne înţepăm, nu murim nici de la carcalac. Mă pufneşte râsul să cred că nu găsesc ei o altă variantă dacă asta vor şi dacă chiar există.
              Şi? Care e soluţia? Să mă izolez de lume, să nu mai trăiesc şi să aştept să mor cu gândul la acea specie care va fi după a noastră? Nu, mulţumesc! Prefer să mă gândesc la noi, cei de acum şi la copiii care vin din urmă şi nu arunc în puii mei sticle de plastic în mare, nici în râuri. Ok, e nimic ce fac eu, o doare-n biosferă pe planetă de gestul meu, ştiu. Dar uite că nu arunc gunoiul pe balcon că oricum murim şi după noi vine o specie nu ştiu de care. Înainte să-mi pese de asta, îmi pasă de vecinii care nu sunt obligaţi să vadă gunoiul şi nesimţirea mea.
              Am o singură viaţă, cred. Vreau să o trăiesc pe asta. Că specia aia şi-o va trăi pe a ei.
              Ştiu, vei spune că şi asta e a altora, că nu-i a mea, că-i controlată. Măi, şi să fie aşa, jur că-i mişto. Ai prieteni, vezi soarele, mai găseşti un film fain, mai asculţi o melodie în care te regăseşti, mai vii la muncă, îţi mai cumperi câte ceva, mai citeşti o carte extraordinară, mai scrii o poezie, mai vorbeşti cu oameni faini, mai vezi un pui de câine şi o vrăbiuţă, mai mănânci o prăjitură.
              Nu-s nici sfânt, nici martir, nici erou. Aş fi ipocrită să spun că-mi sacrific viaţa pentru generaţiile următoare. Hai să fim serioşi, pe bune? O trăiesc pe asta fix aşa cum vreau şi pot. Şi e al naibii de bine aşa.

              Apreciază

            • Drugwash zice:

              Îmi pare rău că ai înţeles greşit ceea ce am spus.
              Subiectul credeam că e „cine sînt eu” şi prin extensie şi coroborare „cine sîntem noi”. Dacă nu avem nici cel mai mic habar de unde ne tragem nu vom şti niciodată cine/ce sîntem cu adevărat.
              Dar s-o lăsăm aşa, că e sîmbătă şi e tîrziu. Dă-mi voie, te rog, să mă retrag. O zi frumoasă în continuare.

              Apreciază

            • Nu am înţeles eu greşit, eu doar spuneam că oricât am vorbi despre, părerea mea rămâne la: dacă nimeni nu vine cu soluţii concrete, eu aş prefera să-mi petrec viaţa trăind-o. Că cu: trebuie să facem ceva, săriţi, haideţi să…
              io-s mai toantă, spune cineva clar dacă se poate face creva? păi nu. Ok, mulţam, pot acum să trăiesc? Despre asta spuneam eu.
              Na, dacă te-ai supărat, îţi trece 😀
              Zi faină şi ţie!

              Apreciat de 1 persoană

  7. Suzana zice:

    Chiar daca incerci sa (ne) provoci, presupun ca raspunsurile sunt cam greu de redat asa, intr-un comentariu. As spune doar ca lumea este asa cum o vedem azi, pentru ca aceasta intrebare simpla gramatical ‘cine sunt’ , sunt putini oameni care si-o pun. Eu asa cred. Pentru ca e genul de intrebare cu efect de avalansa asupra vietii noastre si din momentul in care ne-o punem continuam cu ‘de ce sunt aici’, ceea ce devine aproape insuportabil daca nu vrem sa clarificam situatia. Totul e ca daca ajungem intr-un astfel de ‘impas’ sa nu ne prefacem ca nu exista pentru ca atunci doar ne-am jucat cu anumite cuvinte si atat. Sau daca vrei ceva mai serios, ne jucam cu noi insine. Cam asa vad eu ideile la ora asta.
    Asa ca iti spun noapte buna si un weekend revelator pentru ideile principale… 🙂

    Apreciat de 1 persoană

    • Dacă ajungem să ne întrebăm asta, cred că trebuie să ştim exact ce înseamnă cu adevărat întrebarea. Cine suntem dincolo de casa-n care stăm, de hainele cu care ne îmbrăcăm, de exterior, în general.
      Şi exact cum ai spus, din asta derivă o altă întrebare, apoi o alta… şi tot aşa. Şi evident, să fim sinceri. Dacă putem 🙂
      Îţi mulţumesc mult, Ana! Zi frumoasă îţi doresc!

      Apreciat de 1 persoană

  8. Issabela zice:

    … încă nu știu. deși am băgat de câteva ori mîna-n foc că gata, am aflat, dar m-am cam ars 🙂
    de-atunci, de câte ori mai presupun câte ceva, scriu repede, să nu uit… sau să compar mai târziu 🙂

    Apreciat de 3 persoane

  9. Cine sunt? Nu știu. Cred că doar un om obișnuit, cu bune și rele, cu capul în nori, poate mai des decât ar trebui, dar și cu picioarele pe pământ, poate mai mult decât ar fi nevoie, așa că mai bine nu mă mai întreb, pentru că s-ar putea să nu îmi placă prea mult ce aflu despre mine… Sau, și mai bine, mă așez cuminte în brațele toamnei să ascult, cum zici tu, ”ecoul izbit de-o frunză-n cădere”…

    Apreciat de 2 persoane

  10. Aș putea răspunde simplu, după cum s-a mai spus adesea: ”oameni suntem”. Dar oare chiar suntem cu toții ”oameni”? Pentru că de prea multe ori ne confruntăm cu dezamăgiri în ce privește această calitate.

    Apreciat de 1 persoană

  11. Cri zice:

    Mi-ai amintit de o vorbă de duh, ce spunea că suntem altcineva pentru fiecare om pe care-l întâlnim în cale, fiindcă fiecare ne vede (aproape) ca pe el însuși, se oglindește prin noi. 😉 Dar la întrebarea cine ești tu, eu cred că toată lumea din blogosferă răspunde: Potecuța noastră dragă. 🤗 😘

    Apreciat de 5 persoane

  12. Jo zice:

    Te alinți! Normal că știi cine ești. Doar că ești atât de multe chestii minunate încât ai putea scrie romane. Toate cu happy end. 🙂 Și eu știu cine sunt. Doar că nu-mi place numele care mi s-a dat. Așa că mi-am luat altul. Na! 🙂

    Apreciat de 1 persoană

  13. doar nicole zice:

    Interesant este că în ce-am scris aseară târziu pentru postarea de azi (întârziată de octombrie) este un vers care spune cumva ceva legat de asta… „..de frunze-n nuanțe
    și în povești/ să-ți aminteasc-a sclipire că ești”, iar când am scris, m-am gândit (mereu mă gândesc și eu la asta, oricum), că nu neapărat ce sau cine sunt, sau să fiu, ci DOAR SĂ fiu, pur și simplu, ar fi ideea. Să mă bucur real, să fiu și că sunt. 🙂 La modul general vorbind, să fim și că suntem, evident. Atenți, prezenți, conștienți… nu știu, doar cumva poate nu total absenți din propria viață totuși. Zorind. Că deh. așa se face, ne ia valul. Nu degeaba există expresia, „nu-mi văd capu’ de… sau de…” Iar pe mine, cred că mă „ajută” fotografiile pe care le fac. Atunci se simte minunat a fi-ul din viață, din zile. Pe lângă și dincolo de-a face și-a drege. desigur. Deci da, sper doar să nu uit (eu, despre și pentru mine) să fiu. 😀 Of, nu?

    Apreciază

    • Da, Nicole, of…
      Pentru că tocmai valul ăla care ne ia, pentru că-i permitem să ne ia, ne face să uităm că suntem. Şi ratăm clipe care ne-ar putea defini…
      E foarte important ce-ai spus. Dacă n-am uita…
      Îţi mulţumesc tare mult!
      Fotografiile tale ne ajută şi pe noi să ne mai amintim… 🙂
      Zi bună îţi doresc!

      Apreciază

  14. Ana May zice:

    Dacă începem cu „sunt un om”- și chiar suntem! – e bine, chiar foarte bine!
    Restul…e „rest”!
    🥰🤗

    Apreciază

  15. Alexandra zice:

    În societate, fie că vrem sau nu, purtăm măști (și nu mă refer la cele care reprezintă o obligație legală). Statutul, cariera… La fel, sunt măști. Ele nu ne definesc decât în măsura în care ne ajută să devenim, astfel că reprezintă ​doar o parte din definiția noastră, nu toată.

    Acestea fiind spuse, în fiecare zi descopăr lucruri noi despre mine, în fiecare zi devin o variantă mai bună a celei care am fost cu o zi în urmă, așa că răspunsul la întrebarea ,,cine sunt” nu poate fi niciodată același.

    P.S.: Mă bucur să te regăsesc!

    Apreciază

    • Eeeei, ce bucurie mare mi-ai făcut venind din nou pe potecuţele mele!
      Şi ce răspuns frumos şi profund! Da, aşa cred că e bine să fie, să fim în fiecare „mâine” puţin altfel decât „azi”. De preferat, mai buni.
      Zi frumoasă îţi doresc!

      Apreciat de 1 persoană

  16. anasylvi zice:

    Asta e o intrebare mare, cu raspuns nelimitat. 😀

    Apreciază

  17. Ecoarta zice:

    Acum chiar nu ştiu ce să-ți răspund! Poate că nici nu ştiu bine cum sunt, de ce şi cine sunt…şi mi-am adus aminte de câteva cuvinte înşirate pe gândul că nu ştiam nici atunci cine sunt eu..
    şi ți le scrijelesc aici ca să înțelegi că nu ştiu mai nimic despre mine:
    „Cine sunt eu!?
    Cine eşti tu!?
    Mie mi-ajunge că eşti!
    Ție!?
    Ajungă-ți să ştii
    că exist!”
    🤗

    Apreciază

  18. adrianport zice:

    Azi n-am destul curaj sa accept provocarea asta. 🙂

    Apreciază

  19. M-am răzgândit de mai multe ori de-a lungul vieții 🙂 așa că nu mai caut răspunsul, nu cred că putem avea unul apropiat de adevăr cât timp suntem vii pe Pământ. Cred că aș putea răspunde cel mult la întrebarea „Cine sunt eu fix acum” și ar fi ceva de genul… sunt un om care se bucură să respire, să simtă așa cum știe cu ale sale simțuri, care face și bune și mai puțin bune, după pricepere, care se bucură să fie, să existe, sunt o făptură numită de părinți cu un nume (prenume) la care răspund, căci în lumea noastră nu știm să ne chemăm/vorbim altfel. Doar sunt, nu știu cine, dar faptul că sunt îmi ajunge.
    Super-faine toate abordările din comentarii!

    Apreciază

    • Ce răspuns frumos! Şi dă şi de gândit!
      Da, cred că până la urmă important e să putem spune cine suntem în clipa de faţă. Pentru că următoarea va fi altfel, noi vom fi altfel.
      Îţi mulţumesc mult, m-a bucurat tare mult comentariul tău!

      Apreciază

  20. Alex zice:

    Super tema! Iar melodia asortată… e delicioasă! Am salvat-o la favorite, ca să o mai ascult. Mi-a plăcut acolo un vers: „mă întreb dacă am pene pe spate”!! 😀 Chiar așa.
    Dar întrebarea rămâne. Iar cel care are un răspuns clar și ferm…mă face să mă cam îndoiesc. Cu fiecare clipă, zi, an… care trec din viața noastră, e tot mai greu să răspundem. Ce, mai putem afirma că suntem tot aceiași ca la 10…20…30 de ani? Suntem într-o continuă schimbare și transformare. Și ajungem la un moment dat (oare ajungem?) să ne întrebăm ca și artistul din cântem: ”oare mai știm cine suntem”? Poate tocmai de aceea „spectacolul vieții” este unic și minunat!
    Numai bine, dragă Potecuță! 🙂

    Apreciază

  21. Diana zice:

    Super intrebarea! Cine sunt? Ti-as spune, daca as sti. 🙂 Ce sunt, stiu: un conglomerat de atomi…

    Am vazut – in nu mai stiu ce film:
    – Cine esti?
    – Gica Contra.
    – Mi-ai spus numele; nu esti un nume, pentru ca nu l-ai ales, il poti schimba, dar tot nu esti numele
    – Inginer sunt.
    – Mi-ai spus profesia. Profesia nu te defineste – o poti schimba, te pensionezi… Exista milioane de ingineri.
    – Sunt om!!!
    – Mi-ai spus specia; specia nu te defineste; sunt miliarde de oameni pe Terra…

    Din ce-mi amintesc nu s-a ajuns la vreo concluzie (dialogul a fost mult mai lung, si profund – eu doar am schitat ideea). Sigur, n-am retinut numele si profesia acelui personaj care se straduia sa raspunda. 🙂

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s