Vă vorbeşte-un dinozaur

Mă foiesc pe aici de o oră şi nu ştiu cum să încep, să nu fie chiar brusc, să respect şi eu puţin nişte reguli minime, să am măcar o introducere, ceva, orice. Dar n-am. Consider că asta cu „n-am introducere” e introducerea, o bifez , o îngroş, o colorez, îi pun sclipici şi aia e. Deci e un fel de „Somnoroase păsărele. De Mihai Eminescu. Somoroase păsărele/pe la cuiburi”… bla bla. Cuprins: ce cuprins? Că n-are nicio legătură cu introducerea deci n-ar fi decât clickbait (haţ!) şi n-am niciun motiv să prostesc pe nimeni deci las şi asta deoparte. Trecem la încheiere: nu-i de mine tiparul ăsta. Morala: m-am tâmpit. 😀 Gata!
Revin la stilul meu alandala, intru în ceva doar pentru a avea de unde ieşi şi încep prin a vă spune că eram tare supărăţică atunci când am deschis pagina să vă scriu, că urma să vă scriu că cineva ne-a făcut puţin dinozauri. Bine, n-a zis chiar aşa, vă spun imediat cum a zis. Problema e că am realizat cu stupoare că, în ceea ce mă priveşte, n-a fost departe de adevăr pentru că nu mai ştiu nici cine, nici unde-a zis. Era un podcast, cred. Dar putea fi şi un vlog. Şi văd ca prin ceaţă doi oameni vorbind. 🙄
În fine, ideea era că unul povestea cum a ajuns el mare şi tare prin online, mare vlogger sau mare pe Insta, habar n-am, şi vorbind de începuturile lui, a zis cam aşa: păi, am început cu filmuleţe scurte şi… aaaa, stai aşa, am şi uitat. Am avut blog. Îţi dai seama, da, am avut blog, da, era vremea blogurilor…”. Ce-ai zis mămămică? 😯
Dacă zicea că era vremea mIRC-ului, hai, mai treacă-meargă, deşi l-am prins şi pe ăla şi ar fi fost fix acelaşi lucru. Dar cum să vorbească de bloguri de parcă spunea de începuturile tiparului sau de Şcoala Ardeleană, zău aşa? Dar, cum spuneam, faptul că nu mai ştiu cine-a zis… în fine, ce spuneam? 😀
Ah, da, de bloguri. Nu ştiu voi cum sunteţi, dar eu sunt şi voi rămâne pe „ilegale” în materie de blog. Scriu repede ce vreau să zic, până nu primesc vreun block de la cineva care citeşte pe diagonală şi vede doar cuvântul din ghilimele şi crede că fac bişniţă cu materii prime 😀 Rămân vechitură dacă asta-nseamnă, că tare bine-i aşa. Şi abia aştept să-i văd pe ăştia micii de acum cam cum vor vorbi despre tik tok-ul de azi. Că e firesc să se învechească şi noutăţile, nu? 🙂

Şi dacă tot am prins până şi oracolele (hăă, hăă, ce vremuri) aveţi chef de întrebări fulger pe stilul ăla vechi? Aşa, de dragul vremurilor în care blogurile nu era piese de muzeu (în opinia unora).

1. Când eram mic nu aveam voie să…
Să strig de jos când voiam ceva. Trebuia să urc, să cer sau să-mi iau. Şi nu aveam voie să ies cu mâncarea afară. Cu bomboane sau napolitane, da. Cu condiţia să împart. Cu o felie de pâine cu ceva, nu.

2. Deşi mâncam des în copilărie, acum nu m-aş mai atinge de…
Corcoduşe verzi şi mere pădureţe.

3. Deşi nu-mi plăcea în copilărie, acum aş mânca oricând…
Cred că mă sustrăgeam de la ciorba de salată. Acum aş dormi în oală, dacă aş putea. 😀

4. Nu-mi plăcea nici în copilărie, nu-mi place nici acum…
Sunt consecventă cu: orez cu lapte, griş cu lapte, ciocolata cu cremă de fructe, ouă umplute şi mănuşile cu un singur deget.

Gata. A fost greu? Am mai vorbit despre mâncare, ştiu. Am uitat, maică… 😀

Foto