Rătăcire-n timp

Dragă…,

Ştiu. Ştiu că şi scrisoarea asta te găseşte grăbit, repezit, cu gânduri care dau năvală şi-ţi încurcă rândurile, te fac să le citeşti pe sărite, din trei în trei, ocolind ce nu consideri a fi important, sărind cuvinte, sărind pasaje, căutând esenţialul. Nu cred că-l vei găsi. Şi să ştii că ele n-au nicio vină că se încurcă, ele sunt aşezate în linie, stau cuminţi şi-şi aşteaptă rândul la privire. Şi la înţelegere. Nu se vor supăra dacă nu le veni rândul acum. Sau poate niciodată. Şi nici că, la repezeală, tocmai ele au fost cele care-au fost omise. Ştiu, nu e timp. O ştiu şi ele, o cred şi eu.
Îţi aminteşti când, până nu demult, citeam pe nerăsuflate, cu sete sufocantă şi foame care ne hipnotiza? Încercam parcă să fotografiem cu o singură privire toate spusele şi toate cele simţite despre care ştiam că se ascund la umbra fiecărui cuvânt. Ştiam că acel „dragă” leagănă pe braţe suflet şi dor, iluzie şi tresărire.
Reveneam asupra fiecărui cuvânt şi poposeam cu privirea ca şi cum încercam să-l mângâiem, încercând să prelungim dulceaţa momentului, să amânăm punctul P.S-ului jucăuş, nostalgic, plin de promisiuni sau de visuri care învaţă să zboare. O lăsam deoparte preţ de câteva minute şi o reciteam ca şi cum atunci ar fi fost prima dată.
Nu mai e timp de asta. Ce simplu e să dăm vina pe timp. Aşa cum ştim deja că dăm pe toamnă sau pe ploi, pe iarnă şi pe frig, pe alţii şi pe viaţă. Pe noi… niciodată. De ce am face-o? E imposibil de dus povara unei oglinzi care nu se abureşte niciodată şi ne priveşte încruntat şi meschin, obosit şi nepăsător, la fiecare pas, ceas după ceas, zi după zi. Nu, mai bine să nu o facem. Ar deveni imposibil drumul nostru cu noi, prin noi.

Nu e timp. Ştiu. Nici măcar timpul nu se mai are pe sine. S-a înstrăinat de el, s-a rătăcit, s-a sălbăticit, nu se mai recunoaşte. Oare pe noi ne mai are?
A fost o vreme-n care oamenii-şi scriau despre bucurii sau dureri şi, deşi pe atunci poştaşii ştiau să se grăbească, până când trăirile lor ajungeau lângă sufletul căruia le era destinată povestea lor, nu mai contau. Treceau, se dizolvau sau se amplificau. Uneori, o bucurie, în timpul în care călătorea sub formă de scrisoare, era înlocuită cu o alta, sau poate cu o furtună pe termen scurt.
Şi cu toate astea, oamenii ştiau. Şi rezonau. Şi aveau timp. De citit şi simţit trăiri, de răspuns cu alte bucurii. De oferit răgaz de-a plânge sau de-a râde cu poftă. De dat de înţeles că-s acolo deşi poate erau la un alt capăt de pământ.
Ştiu, nu e timp. Nu-i nimic. Poate mâine. Sau poate altădată. Aşa că acum mă opresc aici.

Cu drag,
tot eu.

Foto