Se scutură frunza de viaţă…

Ai văzut?
Frunzele încep să se scuture de viaţă
timide şi tăcute, de parcă n-ar vrea să tulbure,
de parcă n-ar vrea să existe martori
la devenirea asta în… aproape nimic.
În tăcere se produc
cele mai spectaculoase transformări.
Au explodat în verde
şi tac în ruginiu.
Şi oamenii fac asta uneori
mai ales atunci când, undeva între gene,
se zbate sărat un dor
amorţit în aşteptare.
Se prelinge şi el până la un punct definit
de sub bărbie şi picură în neant,
dispărând ascuţit spre nicăieri,
ca şi cum şi el a uitat ce-a fost,
a uitat că a fost.
Aşa cum mai fac şi oamenii, uneori.
Rămâne suspendat între anotimpuri până când,
odată uscat drumul dintre
colţ de privire şi tresărire de suflet,
se prefac din nou în verde
şi devin zbatere de inimă
şi se fac surâs înmugurit.
Ai auzit?
Se scutură frunzele de amăgire.
Oamenii au uitat să facă asta.

Foto