Gânduri prin fumul de ţigară VIII

Se face din ce în ce mai linişte în cârciuma asta uitată de lume, de noroc şi de viaţă.  Una absurdă, fără început şi sfârşit şi, mai ales, fără de sens. Cumva, în acord cu zarva de afară. Tot lipsită de sens şi ea. Pare o relaţie la unison. Cu cât zarva de dincolo de geam creşte, cu atât liniştea de aici se adânceşte şi se lăţeşte, ca o umbră care parcă-ar vrea să ne acopere pe toţi. Şi să ne înghită. Nu ştiu dacă noi tăcem doar pentru a putea auzi frânturi din tot ce-i în afară noastră sau pentru a ne convinge că nu suntem parte din acel tot, ca un soi de protest la fel de absurd. Sau poate e şi ăsta un scut care ne ajută să ne convingem că am fi altfel. Amăgiri scufundate-n aburi de alcool, atât. Suntem fix ca orice om care trece grăbit sau abia păşind, fericit sau prăbuşit, nervos sau săltând de fericire. Nici zgomotul obişnuit de pahare ciocnite nu se mai aude. Ridicăm pe rând câte un pahar şi lăsăm capul în jos, cu un gest prelung. Noroc, sănătate! Asta ar putea însemna dacă nu înseamnă de fapt cu totul altceva. Nu mai avem niciun chef să ne prefacem că rostim mecanic nişte urări.

Se vorbeşte la un aparat de radio despre divizare, despre cum vremurile actuale au făcut ca oamenii să se împartă în tabere. Aiurea! Vremurile astea n-au făcut decât să le dea unora falsa impresie că-s inteligenţi, vorbind despre lucruri cu denumiri complicate care îi fac să se simtă importanţi pronunţându-le. Nici măcar scindarea n-am inventat-o noi. Au fost alţii înaintea noastră. Şi de data asta.
Cea mai înflăcărată discuţie era şi aici aia celebră cu jumătatea paharului. Dacă noi îl vedeam jumătate plin, nu acceptam că un alt camarad jura că-i pe jumătate gol. Dezbăteam problema până când nu mai rămânea nimic. Nici din ea, nici în pahare. Uneori, nici din ele când, în loc de concluzie, făceam ţăndări toate „merele discordiei”.
Am renunţat la discuţia asta într-o seară de iarnă, când a intrat un bătrân pe care nu l-am mai văzut de atunci. Ne-a ascultat pe toţi şi a spus: întunericul de aici poate fi înşelător, n-aş putea fi sigur că văd bine. Dar dacă-l vede pe jumătate plin, înseamnă că nu se grăbeşte să-şi comande altul. Dacă însă-l vede pe jumătate gol, înseamnă că a băut jumătatea cealaltă şi are loc să-l umple iar.

Ne-a liniştit pe toţi. N-am mai dezbătut problema asta. Dar am găsit altele şi altele, şi de fiecare dată se ajungea la ceartă. Chiar şi aici, în microcosmosul ăsta despre care unii spun că-i rupt de realitate şi de civilizaţie. Bieţi ignoranţi! Aici e toată societatea în miniatură. În toată frumuseţea şi, în acelaşi timp, goliciunea şi urâţenia ei. Ah, ce m-ar sfârteca acum câteva cucoane dacă mi-ar putea auzi gândurile! Cum m-ar călca-n picioare domni stimaţi care pretind că-s demni. Cine spune că nu sunt? Cine spune că noi nu suntem? Ei nu pot accepta nicio asociere doar pentru că noi, spre deosebire de ei, avem câte-un pahar în faţă de care ei jură că nu s-ar atinge niciodată. Bieţii de ei, ce puţin înţeleg!
Dar mai bine că-i aşa. Nici noi parcă nu ne-am mai dori să fim ca ei. Deşi nici noi, nici ei, nu prea mai înţelegem ce mai înseamnă asta.
Şi uite aşa, şi noi, şi ei, ne judecăm reciproc fără să înţelegem nimic. Şi totuşi credem că ştim şi că înţelegem. Şi totuşi credem că, având impresia că ştim, avem şi dreptul să judecăm.
Şi noi, toţi cei de aici, am înţeles că e mai bine să tăcem. Să auzim ce se mai strigă în afara noastră şi poate, ca un fel de protest, să ne delimităm de tot acest „în afară” în timp ce ne risipim în tot acest „înăuntru”. Şi ne pierdem încet. De cei de afară. Şi de noi. Sau poate pur şi simplu, ameţiţi de atât alcool, n-am şti ce-ar mai fi de spus.

Nu se mai vorbeşte la aparatul de radio. Până şi acolo s-a ales tăcerea. Acum se cântă. Parcă despre mine. Şi eu sunt o mahala. Şi lumea toată e la fel, chiar dacă nu o va recunoaşte niciodată.
Noroc, sănătate!, îmi urează tipul de la masa de lângă, fără să scoată un cuvânt. Dau şi eu din cap, ridic paharul şi îi urez la fel. În aceeaşi tăcere care nici măcar nu mai apasă.