Dacă iubeşti, accepţi şi plecarea?

Titlul are ca punct de pornire o melodie care va încheia postarea, revin la el. Greu subiectul de azi şi nu ştiu exact de unde să-l apuc. Totul a pornit de la o discuţie pe care am avut-o cu Jo, care devenit reperul meu când e vorba de filme. Când Jo recomandă, mai ales când o face personal, nici nu mai stau pe gânduri. Am mers o dată pe mâna ei şi am devenit fan, acum am încredere mare în ce-mi recomandă. Gata cu laudele, au fost sincere, nu m-a plătit Jo să scriu aşa 😀
Asta s-a întâmplat şi de data asta, am văzut ieri Me Before You, pentru că mi-a zis că are o temă de articol pentru mine. Acum: cine are de gând să citească romanul după care a fost făcut filmul sau are de gând să vadă filmul, să ştiţi că deşi nu intenţionez să povestesc filmul cu toate amănuntele, dau spoilere că n-am cum altfel, că asta e tema articolului. Să nu ziceţi că nu v-am spus. Serios. Deci de aici îmcepe să vi se strice surpriza aşa că mai bine lăsaţi pe altădată dacă vreţi să aflaţi singuri ce-i acolo.
Ştiu că unii dintre voi aţi citit cartea, am văzut pe la voi recenzii. Eu n-am citit-o şi nu mă laud cu asta, doar spun. Şi mă gândesc că deşi nu se compară între ele, filmul a respectat totuşi cartea deci nu cred că-n carte se căsătoresc şi au copii mulţi şi sănătoşi, nu?

Înainte de filmul ăsta, adică acum vreo 3 săptămâni, cred, am văzut şi „Cu inima împăcată” şi dacă nu zicea Jo, n-aş fi făcut paralelă între ele deşi e cam acelaşi subiect: sinucidere asistată. În al doilea. Şi în primul ar fi, dacă n-ar fi. Ideea-i tot aia.
Pe foarte scurt, un el foarte tânăr, bogat şi activ din toate punctele de vedere, sportiv în timpul liber, e implicat într-un accident stupid care se lasă cu fractură de coloană care ştiţi ce-nseamnă, teoretic. E-n scaun rulant, cu dureri de nesuportat şi cu risc ridicat de infecţii şi pneumonii. Practic, ajunge de multe ori la un pas de moarte. Părăsit de iubita care se căsătoreşte cu cel mai bun prieten al lui, izolat între pereţii casei, nu mai găseşte nicio motivaţie pentru a trăi. Le promite părinţilor 6 luni până când îşi va pune-n aplicare planul de a pleca din lume, decent, asistat, cu testament, cu avocaţi, cu tot ce trebuie.
Să fie şi frumos, apare o fâşneaţă de fată, angajată să aibă grijă de el, se îndrăgostesc şi, evident, ea speră, ca toţi ceilalţi, inclusiv cel care vede filmul, că iubirea pentru ea îl va face să se răzgândească, mai ales că ea face tot ce-i stă-n putere să-i arate părţile frumoase din viaţă.

Când află că nu are de gând să o facă, îi reproşează că e egoist, că nu se gândeşte la cei apropiaţi. Şi stop, aici e cheia.
Deşi sinuciderea asistată e permisă, nu peste tot şi nu în orice condiţii, eu nu vă pot cere să vă imaginaţi vreo clipă în nicio situaţie. Nici în cea în care e el, nici în cea a apropiaţilor. Pentru că mie mi-ar fi imposibil să o fac deci nu vă cer asta. Ne limităm la film.
E egoism? Şi dacă da, din partea cui?
Aş vrea să evităm, deşi ar spune unii şi ar avea dreptate, e cea mai importantă, partea cu religia. Că acolo e clar. Dar e o discuţie care n-aş vrea să se încheie cu „e mare păcat, va arde-n Iad”. Şi sub nicio formă prin asta nu se încurajează vreo intenţie sau vreun gând, Doamne fereşte! Sper că nu-i nevoie să pun avertisment pentru nimeni.
Nu facem decât să discutăm pe baza unui film.
Deci e egoist el? De ce? Dar cei apropiaţi, că vor să-l aibă lângă ei cu orice preţ, nu sunt la fel?

Să presupunem că mergem pe munte cu un apropiat şi pe la jumătatea drumului el spune că nu mai poate. Îl încurajăm şi mai poate cinci paşi. Apoi cade şi iar zice că nu mai poate. Îi luăm din bagaje şi îl tragem de mână şi iar mai poate. Apoi îi luăm tot bagajul, numai să fie cu noi până sus, în vârf.
Dar cu durerile fizice cum facem? Le putem lua unui apropiat? Şi când zice că nu mai poate, că nu mai vrea, că e inuman să trăiască aşa, cum facem?
E inuman, cum am zis, să vă pun să vă imaginaţi. Deci durerea pentru apropiaţi nu cred că poate fi contorizată. Dar oare nu-i la fel de mare şi durerea de a-l vedea suferind aşa?
Ştiu, există afurisita aia de speranţă. Dar când e clar că nu mai există şanse de refacere, nici măcar de îmbunătăţire a stării acelui om, nu e doar un lung şir de suferinţe?
E de judecat alegerea lui?

Imediat după ce s-a terminat filmul ăsta, am văzut un titlu care mi-a atras atenţia şi am dat play: Dreamseller. Coincidenţă, cu un tip care vrea să se sinucidă. E la 180 de grade diferenţa de viziune. Dar sinucigaşul de aici de fapt nu avea nicio problemă. Sau nu una de nedăpăşit. M-a topit filmul. Cu idei fix pe sufletul meu. Vă spun doar că vânzătorul de vise spune că vinde curaj celor nesiguri, îndrăzneală celor care suferă de fobii, iar sinucigaşilor le vinde o virgulă, să poată continua să-şi scrie povestea. E o bucurie de film, îl recomand cu drag!

Revin la titlu, cum am promis. E de la melodia Dacă o iubeşti – Adrian Berinde. Oare prin iubire n-o fi tot aşa? Când credem că nu putem trăi fără cel de lângă noi şi facem tot ce putem să nu-i redăm libertatea deşi el nu mai e fericit cu noi, cât e iubire şi cât e orice altceva? Întreb şi eu.

Foto