Jurnal cu dorinţe închipuite

Afară… zăpuşeală, zăpăceală, zdrăngăneală, zădărnicie(?). Nu, asta ultima nu, că nici măcar nu rimează cu primele. Despre afară ăsta nu aş avea prea multe de spus. E cald şi e între două coduri, ca de obicei. Că aşa a fost în ultimele zile, un cod de caniculă şi un altul de instabilitate, cu posibile averse, posibile intensificări, posibile acumulări, posibile descărcări şi tot aşa. Nu au fost. Cel puţin nu „pe strada mea”. Şi nici pe cele din apropiere.
V-as spune însă despre un alt afară, unul pe care-l văd seara, din balconul meu, când luna se prinde în joacă de braţul macaralei şi pare că vrea să se dea ca-ntr-un leagăn care atârnă de un lanţ invizibil. Şi braţul macaralei se joacă, după ce trudeşte ziua-ntreagă şi, seară de seară, o prinde de după umeri şi o ţine aşa, captivă, preţ de minute bune. Dar vreau să prind momentul perfect. Şi apoi vă voi spune despre acel afară. Şi poate vă las şi versurile pe care le-am scris, tot în joacă, văzând joaca lor.

Azi… mă lupt cu viruşii care mi-au infestat un calculator. Apropo, am înţeles că circulă nişte unii puşi de băieţii deştepţi care cer bani pentru decriptare. Cu foarte mici excepţii, toate fişierele le-a tranformat în ceva de necitit, nedeschis, ne. Deci e naşpa. Aşa că asta am făcut, m-am documentat. Degeaba, oricum nu pot face nimic. Nu eu. Dar măcar să ştiu ce-i aia, poate vreodată, la un chef cu prietenii, ne loveşte virusul care ne lasă fără subiecte de discuţie şi voi aborda subiectul ăsta, să mă dau şi eu deşteaptă. Sigur, asta nu se va întâmpla, dar să fie acolo, de rezervă.

Mă gândesc… să vă întreb ceva. Am văzut ieri un film şi am rămas cu ideea. Nu o luaţi ca pe o recomandare, chiar nu. Titlul filmului m-a dus instant cu privirea la o carte din bibliotecă, am crezut că ăla e filmul, mi-am dat seama în primele 10 minute că nu e ăla şi că e o prostie, dar pentru că îmi era somn şi aveam certitudinea că nu voi pierde nimic dacă adorm, am rămas la el. N-am mai adormit. Dar nu pentru că a fost filmul bun. Nu, nu. Deci eu nu vă zic să-l vedeţi, serios. Dacă o faceţi, e pentru că aşa vreţi voi, eu nu vă recomand să pierdeţi o oră jumate.
Pe foarte scurt, un cuplu cumpără o casă veche şi cam dărăpănată. Şi normal, bucurie mare, ţopăieli prin toată casa, printre cutiile de carton, ştiţi asta din alte filme de gen.
La un moment dat, el descoperă, total întâmplător, o cameră secretă. Şi tot întâmplător, descoperă că acea cameră îi îndeplineşte dorinţele legate de obiecte. Că la asta s-au redus dorinţele până la un punct. Apoi îi spune şi ei şi cer şi cer şi tot cer. Intrau în cameră, spuneau „vreau o mie de euro” şi hop, pâlpâiau becurile şi când se făcea lumină, aveau teancul la picioare. Eu v-am zis că-i o prostie. Dar, cum din orice prostie se poate extrage ceva, evident, m-am gândit şi eu, ca tot omul, ce-aş face şi ce-aş cere. Precum cei doi din film, că nu-s chiar ipocrită, bani. Why not more money?, zice el.
Bine, ei au fost cam lacomi şi au cerut, nene, nu s-au jucat. El, pictor fiind, a cerut şi nişte tablouri dintre cele mai scumpe şi dintre cele mai cunoscute. Asta de dragul artei, să fie şi ceva cultură-n film. Până aici e simplu. Voi aţi cere la fel? Atenţie, ştim că e voie doar cu obiecte. Deci nu chestii fine şi deştepte cu „să fiu mai tânăr, să fiu iar copil, să aduc înapoi nişte oameni”, astea nu merg nici la peştişorul de aur, nici cu lampa aia… ştiţi voi care. Că aşa iar e simplu. Şi normal că nimeni n-ar cere bani, în cazul ăla. Îhî.

Daaar, şi aici vine întrebarea mea, şi-au dat seama după ce şi-au făcut de cap cu bani şi bijuterii, adică au aruncat cu ele peste tot prin casă, că toate obiectele, odată scoase din casă, chiar şi numai până la uşă, se transformă-n scrum. Na, pisici.  Deci ce folos un milion de euro, cât au cerut? Ce folos de bietul Van Gogh?
Şi iar m-am gândit: ce-aş cere? Dar voi? Dacă aţi avea o asemenea cameră, zic, în joacă, normal, ştiu că e imposibil dar aici, acum, ne jucăm, ce-aţi cere, ţinând cont de faptul că nu veţi putea profita de nimic afară din casă?
Eu aş cere fineţuri din astea de „barosăneală” 😀 Cea mai scumpă porţie de mâncare, din aia de costă suta de grame cât un sfert de oraş mai mare, cea mai scumpă pereche de pantofi, să văd şi eu cum mergi în ei, cea mai cea şi tot aşa. Să ştiu. Că oricum, veci de veci altfel n-aş şti ce gust au alea sau cum se simt în picioare, pe piele, pe cap, pe unde se mai pun 😀
Nu, acum nu le doresc, nu plâng că nu le am, nu sufăr deloc din cauza asta. Bijuterii nu vreau, sincer. Pentru mine, o brăţară luată din târg cu 5 lei e fix la fel cu una de sute de mii de euro, tot aşa zdrăngăne la mână, nu mă pricep la ele, nu mă impresionează deloc nici diamantele, nici perlele, sunt de la ţară, maică, nu mă pricep deci pas la astea. Cam aşa.
Voi?

Ascult… Michael Patrick Kelly – Throwback

Foto