În ce cheie citim poeziile?

Sunt într-un mic impas. Foarte mic. Minuscul. Bine, hai, aproape inexistent. De fapt, de când am început să scriu despre el, s-a dus. Deci nu-i impas, e aşa, o mirare. E mai bine? Normal că nu-mi puteţi răspunde din moment ce nu ştiţi ce vreau de la voi. Ştiu că în ultimul timp am tot vrut ceva de la voi. Şi cum aia recunoscută e pe jumătate…, ştiu sigur că m-aţi iertat de tot. Pentru că voi sunteţi mişto şi buni, nu vă lăsaţi afectaţi de nimicurile astea.
Şi gata, vă spun acum, staţi uşor că-s ardeleancă şi nouă graba ne aduce vertiju’n prag şi nu mai ştim de capul nostru, ne pierdem ideile şi o luăm prin cucuruz în loc să trecem duios, precum Anastasia, pe câmpuri pline de margarete şi muşeţel.
Vă zic acum ce vreau: vreau să vă întreb ceva. Voi cum citiţi poeziile? Le excludem pe cele scrise de oameni pe care nu-i mai putem întreba ce-au vrut să spună şi nu i-am putut întreba nici când ne-am mâncat timp preţios de ţopăit pe-afară încercând să aflăm singuri asta şi tot nu ne-a ieşit. Ne limităm la cele postate pe bloguri, pe FB, pe… pe unde se mai postează ele.
Le luaţi ca pe mărturisiri, ca şi cum ar fi jurnal? Dar de scris, le scrieţi aşa?
Par picată de pe o coadă de cometă, ştiu. Dar nu pot scrie cu subiect şi predicat ce vreau aşa că o dau pe ocolite, bazându-mă pe perspicacitatea (sunt toate literele?) voastră. Ne citim de atâţia ani şi normal că ştiu cum trataţi voi un text, o poezie, o filă de jurnal sau un text în care vă cer sjutorul pentru a ieşi din încurcăturile în care intru singură cu blogul şi setările lui. Şi ştiu şi cum le scrieţi. Sau cred că ştiu.

Şi acum, că am trecut de partea vizuală a chestiunii şi mă gândesc că nu va apăsa toată lumea pe „continuă lectura”, o iau altfel. Cum reacţionaţi când cineva ia dintr-o poezie o chestiune, scrisă negru pe alb, n-ai ce spune, şi dă sfaturi sau te ceartă că nu bun, e na-na, e bau-bau? Şi nu o dată. Aproape de fiecare dată. De exemplu, să zicem că la       Aprinde-ţi o tigară şi hai să povestim,
să nu lăsăm tăcerea pe buze să răsară,
să presărăm surâsuri, aşa ca-n Fraţii Grimm,
să nu băgăm de seamă că-i frig şi că e seară
primeşti ca reacţie: „nu-i ok să îndemni oamenii să fumeze, chiar nu e ok”. Ce faci? Ce şi cum explici? Explici? Ignori? Dar dacă vrei să le răspunzi tuturor, cum faci? Te amuză, te supără, te face să te simţi cumva? Ce, poţi spune că nu e acolo un fel de îndemn? Şi atunci? Cum te scoţi? 😀
Nu-s pe blog acele reacţii şi nu la poezia asta, asta a fost doar ca exemplu.

Unde începe şi unde se termină imaginaţia sau pura inspiraţie când vorbim de o poezie, un text, o poveste, o nuvelă?
Cum le tratăm şi cum le interpretăm? Am mai scris despre asta când am vorbit despre postările pe bloguri, în special despre cele care te duc cu gândul că există acolo, undeva, o intenţie de a face un pas care poate fi definitiv. Şi discutam cu voi despre când şi cum e cazul să intervenim cu un gând sau un sfat. Că poate fi vorba despre pură ficţiune. Dar dacă nu e? Nu mai caut postarea. Oricum, acum e despre altceva. Despre a lua cuvânt cu cuvânt un vers şi a înţelege că cel care a scris a făcut sau face aia, poate chiar atunci, când scrie.

Adică la poezia cu ploaia se poate înţelege că eu chiar eram în ploaie, cu apa până la brâu? Şi dacă nu eram, se cheamă că v-am minţit când am zis că-s cu apa pân’ la os? 😯
Şi dacă ţi se spune că ar fi bine să iei un paracetamol, să nu răceşti, ce faci? Ştiu, mulţumeşti frumos şi bei o bere rece. Eu nu beau bere. Deci un suc şi mai rece.

Voi primiţi reacţii din care nu ştiţi ce să înţelegeţi? Să le citiţi de cinci ori înainte de a răspunde, să nu cumva să greşiţi? Că poate omul chiar are intenţii bune, vrea să vă înveţe de bine. Dar… dar.
Deci?

Foto