Poveşti ascunse-n ziduri

Undeva, într-un colţ de lume,
la umbra unui vis,
într-o zi care nu anunţa nimic important,
ne-am lăsat copilăria,
întrupată-ntr-o păpuşă
sau un căluţ din lemn,
şi-am plecat.
Mai aproape sau mai departe,
mai pentru un timp
sau pentru totdeauna,
nici nu contează.
Pentru el, oraşul ăla care ne ştie
de la primul pas,
e oricum o eternitate.

Când te întorci, ai impresia că ţi-a rămas mic
şi că străduţele care-ţi păreau imense
s-au îngustat de atâta aşteptare
şi parcă ţi-e frică să păşeşti prea apăsat,
să nu-i frângi coastele cu dorul tot
pe care l-ai adus cu tine.
Dor de el, dor de tine pierdut prin el,
dor de toţi ai lui,
dor de tot ce ştiai că e şi-al tău.

Te plimbi pe străduţele
care cândva îţi ştiau toate tainele,
atingi timid zidurile, doar cu vârful degetelor,
şi te întrebi dacă fisurile au apărut
de ani prea mulţi, de tăceri prea grele
sau de doruri prea multe
încă neajunse în locul care le e acasă,
sau poate aşa au fost de când le ştii,
de când te ştii.
Ai vrea să le întrebi,
să-ţi apropii obrazul de ele,
să le asculţi,
ca şi cum te-ai asculta pe tine,
sigur pe undeva,
pe portativul ascuns prin ele,
te poţi auzi alergând, râzând,
oftând sau doar visând.
Sunt şi paşii tăi ascunşi în zidurile astea
pline de poveşti.

Te opreşti în faţa lor şi taci,
ce să le spui despre tine?
Eşti cine visai să fii
când treceai zburdând pe lângă ele?
Eşti mai mult decât atât?
E tot ce le-ai putea spune?
Mai bine le laşi pe ele să-ţi spună
cum erai.
Hai, închide ochii
şi ascultă-le.
Au poveşti multe despre milioane de paşi
pe care i-au ascultat crescând.
Sunt şi ai tăi acolo, printre ei.

Eşti pregătit să te vezi prin ochii
zidurilor oraşului
care te ştie de la primul pas?
S-ar putea să doară atâta frumuseţe…