Domnul XO şi poezia ucisă III

A mai scris câteva astfel de îndemnuri pentru zâmbet, pentru poftă de viaţă, pentru bucuria clipei. Scurte şi însoţite mereu de acel semn universal al zâmbetului. A mai găsit câte un mesaj, la fel de scurt, sub mesajul lui, un ok sau cel mult un super, despre care nici nu ştia ce să creadă, nici nu-şi dorea să depună eforturi pentru a înţelege. Dar cumva jocul ăsta a început să-i placă şi îşi dorea să treacă la un alt nivel. Să vadă ce reacţii ar fi putut stârni un mesaj ambalat în poezie sau în câteva fraze. Inspirat de ploaie, a scris o singură strofă şi s-a grăbit să coboare să o pună la locul deja cunoscut. Şi-a luat singur de data asta celelalte mesaje rămase acolo, semn că ori nu le-a mai dorit nimeni, ori nu au mai încurcat pe nimeni, şi a aşezat coala în rama din lemn, atent la orice zgomot. Nu-şi dorea să fie prins în fapt, misterul îi făcea bine şi chiar îi dădea mai mult curaj. Altfel n-ar fi îndrăznit să-şi lase gândurile aşa, la îndemâna tuturor. A semnat totuşi, în colţul drept, cu un X, râzând de cât de bine s-a ştiut ascunde. Dacă vrei să fii anonim, n-ai voie decât aşa, şi-a zis. X-ul e perfect pentru asta, să fie clar că sunt un necunoscut.

Ploaia aceasta îmi pare
Că-i scară ce duce la cer,
Urc trepte şi astfel dispare
Şi teama că visele pier.

Fără să-şi dea seama, încolţise în el dorinţa de a afla cumva ce cred, ce gândesc, ce simt oamenii atunci când îi citesc mesajele. Nici nu mai ştia care dorinţă era mai mare: să-i facă să zâmbească sau să-i vadă zâmbind. Îşi căuta fel şi fel de motive pentru a ieşi din casă, curios fiind dacă nu cumva a apărut o replică, un semn, orice. Stătea mai mult în faţa cutiei poştale, spera să prindă pe cineva intrând în bloc sau ieşind din lift, să le surprindă reacţia. Şi curiozitatea asta a lui, tot fără să ştie, creştea direct proporţional cu a celorlaţi. Tot curiozitatea l-a făcut să revină în faţa strofei lui, să vadă dacă cei care îi mai lăsau câte un semn că au trecut pe acolo au citit deja. Cineva, în joacă poate, a pus un O lângă x-ul lui. Nu ştia dacă e litera o sau e un 0, ca la acel joc mult prea bine ştiut de toţi, dar nu a contat. A hotărât pe loc că aşa va semna tot ce va lăsa acolo: XO.
În bloc începuse să ardă mocnit un foc al invidiei, al curiozităţii, al suspiciunii şi al neliniştii. Circulau deja, de la a doua strofă de dragoste, zvonuri despre cine ar putea fi destinatara lor. Pentru că, nu-i aşa, dacă nu există un destinatar, de ce şi-ar pierde cineva timpul cu asta? Cum e posibil să scrie cineva poezii despre iubire dacă nu vrea să-i transmită cuiva un mesaj prin ele? Nu, lumea nu putea accepta ideea aia demodată cu emoţie şi simţire, cu muze şi bucuria simplă a cuvântului. Avea nevoie de un element care să coboare până şi poezia în firescul şi uneori urâtul zilei lor. Pentru lume, e mai uşor să dea jos ceva-ul pe care nu-l pot atinge şi apoi să-l calce-n picioare, decât să facă efortul de a se ridica pe vârfuri.

Unora nu le păsa deloc de aceste evenimente apărute peste noapte în jurul lor. Uneori nici nu vedeau mesajele, prea grăbiţi sau obosiţi fiind după o zi la fel de grăbită. Alţii citeau, se amuzau, oftau sau zâmbeau şi îşi vedeau apoi de treabă, fără să se mai gândească la asta. Dar alţii nu puteau lăsa asta să treacă neobservată. Şi nu erau de judecat. Pur şi simplu le era imposibil să extragă de acolo esenţialul. Sau nu pe cel sănătos şi bun care poate le-ar fi făcut mult mai mult bine decât nimicul cu care-şi umpleau ziua.
Existau şi câteva, puţine, doamne care în sinea lor se alintau că poate, cine ştie, au un admirator secret. Zâmbeau mai des şi mai senin la gândul ăsta. Dar n-ar fi avut curajul să o recunoască în faţa nimănui. Ba chiar şi de sine se fereau, parcă ruşinându-se că au putut avea un asemenea gând total nepotrivit vârstei şi statutului lor.
Studentele au fost primele eliminate din cercul suspecţilor, erau tinere şi fără obligaţii, nu prezentau interes, ar fi fost prea simplu să fie vorba despre ele. Le-au eliminat apoi, pe rând, pe cele rămase singure în urma unui divorţ sau al unei plecări definitive, ca şi cum exista o lege nescrisă care le obliga la singurătate pe viaţă pe cele aflate în aceste situaţii, apoi s-au eliminat pe ele, din oficiu.

Singura rămasă şi principala suspectă încă de la început a fost doamna Matei pe care oricum nu o prea puteau înghiţi pentru simplul motiv că nu aveau ce să-i reproşeze şi ăsta, în mentalul colectiv, este primul semn al faptului că se ascunde ceva. Ceva grav şi chiar periculos. Avea un băiat la liceu, cuminte şi politicos, care nu uita niciodată să salute şi să le întrebe de sănătate pe vecinele care stăteau pe banca din faţa blocului, soţul făcea la fel când se întorcea cu braţele pline de plase de la cumpărături. Şi ea, doamna Matei, se oprea să le întrebe ce le mai doare, ce nevoi mai au, în calitatea ei de medic. Dar mai mult decât atât, în calitatea ei de om.
Au observat ele că parcă de ceva vreme se îmbracă mai altfel, parcă a şi slăbit, parcă s-a şi vopsit, parcă umblă mai înţepat. E clar, şi-au spus în cor reprezentantele moralităţii, are un amant, nenorocita. Nu i-ar fi ruşine! La vârsta ei?
În scurt timp, bârfa a ajuns la urechile multor locatari, ba chiar şi la urechile domnului Vlădescu, într-o seară în care, din nou împins de curiozitate, s-a prefăcut că-şi schimbă lăcăţelul cutiei poştale, în timp ce vâna o reacţie a cuiva care va citi noua lui poezie.
A venit o vecină şi, fără să citească, l-a abordat ca şi cum urma să-i spună cel mai mare secret al omenirii: ştiţi pentru cine e? Pentru doamna de la 9, doctoriţa. Ce femeie şi aia, cu soţ şi băiat aproape de însurat îi arde de prostii în văzul tuturor. Şi se mai şi dă mare doamnă. Păi asta-i femeie, domnule?

A simţit că-i fuge pământul de sub picioare în timp ce îl sufoca şi râsul, a fost o reacţie pe care efectiv nu ştia cum s-o gestioneze, erau stări contradictorii care i-au blocat mintea. N-a putut decât să întrebe: cine? Doamna Matei, doar v-am zis, i-a răspuns vecina ţâfnoasă. Nu, nu, cine-i scrie, asta am vrut să întreb, s-a trezit el vorbind.
A regretat imediat după ce a lăsat întrebarea suspendată-n aer. Şi avea să regrete şi după asta.
Se pare că această întrebare a aprins fitilul care i-a adus pe toţi într-o cursă nebună de-a şoarecele şi pisica. Brusc, a dispărut interesul pentru ţinutele doamnei Matei şi pentru păcatul pe care şi-au imaginat ele că l-ar fi comis, ăla de a fi destinatara unor poezii nevinovate, şi toată atenţia s-a întreptat spre marele vinovat, cel care lasă acele mesaje.

Va urma. Mâine, ultima parte.

Foto