Cu dor, despre dor. Pentru dor

Şi a fost şi ziua dorului. De data asta nu de pe facebook am aflat, ci din calendarul meu de birou care-mi spune diverse. Am băut ieri cafeaua cu gândul la ziua asta despre care nu ştiam nimic. S-a sărbătorit şi anul trecut? Şi acum zece ani? De la începutul lumii? Aşa ar fi fost normal. Că dorul ăsta durează de la facerea lumii şi poate va rămâne mult şi după ea. Spuneam deci că nu de pe Fb am aflat, acolo doar am văzut fotografii şi statusuri şi poezii şi citate. Toate cu sau despre dor. Pentru dor, mai deloc.
M-am întrebat dacă nu cumva doar noi, românii, ar fi trebuit să avem ziua asta, că tot suntem mândri tare când aflăm în şcoală că e cuvânt intraductibil. Da, cuvântul e frumos. Dar sentimentul cum o fi? Şi ziua asta, a dorului, e despre cuvânt sau despre ascuţimea sentimentului? Dacă da, atunci nu suntem singurii care au motiv de sărbătorit. Există oare un om pe pământul ăsta căruia să nu-i fi fost vreodată dor de nimeni şi de nimic? Ce trist trebuie să-i fie. Ce pustiu trebuie să-i fie. Ştiu, ştiu că e greu de dus dorul uneori. Ştiu că e de preferat să nu ai de dus niciun dor. Dar deşi-i uşor aşa, cred că e şi pustiu.

Şi cum se sărbătoreşte dorul ăsta? Se cade să se spună „La mulţi ani!” îndoruraţilor lumii? La mulţi ani cu dor? La mulţi ani de dor? Nu e tocmai o urare care să bucure totuşi. Dar dacă nu, atunci ce sărbătoare mai e? Se fce tort? Pe care să nu ai cu cine să-l împarţi? Aşa ar trebui. Asta face dorul uneori.
Întâmplător sau nu, am ajuns aseară, făcând un ocol spre casă, tocmai pe o stradă a lui, a dorului. Aşa se numeşte, Strada Dorului. Vă spun cinstit că nu a fost plănuit şi la fel de cinstit vă spun că nici nu ştiam de strada asta deşi nu e deloc departe de zona în care locuiesc. Da, uneori viaţa se joacă frumos cu noi, nu-i aşa? Am zâmbit larg când am văzut indicatorul şi mi s-a făcut dintr-o dată dor. Dor să-mi fie dor, dor de dor, dor să nu-mi fie dor, dor de bucuria pe care ţi-o dă un dor stins de o îmbrăţişare caldă.
Şi cred că ăsta a fost modul în care am sărbătorit şi eu dorul ăsta. Pe care, iată, îl invoc zi de zi, prin simpla accesare a acestui blog născut când nu ştiam că are şi dorul o zi a lui. Că suflete care să-l poarte… are el destule. Poate mai multe decât am vrea să ştim.

Nu voi spune nimic despre zilele astea a lucrurilor, a văzutelor şi nevăzutelor, zile care tot apar şi se tot înmulţesc. E bine că sunt. Dacă noi, fiecare, avem o zi a noastră, poate că au şi ele dreptul la o zi a lor. Sunt zile destule. Şi e şi loc să le împărţim. Eu o împart pe a mea cu poezia şi cine ştie cu câte altele de care încă nici nu ştim sau care vor apărea-n timp.
Mâine va fi ziua bujorului românesc şi a familiei, asta-mi zice calendarul. Să fie. Pentru cei care nu vor afla, va fi o zi de sâmbătă. Cu ploi pe arii restrânse.

A fost ziua dorului. Şi va mai fi. Cât timp vor fi suflete care să-l simtă.

Foto