Amintiri culese de pe uliţe de sat

– Hristos a Înviat!
– Adevărat a Înviat! Haideţi repede să ne luăm Paştile, să mergem în spate! Fiţi atenţi, să nu ne vadă nimeni.
Făcea parte din ritualul nostru, de aproape tineri, încă aproape copii, încă fără griji, încă ducând în spate vise mai multe şi mai mari decât ani. Era dimineaţa de Paşti, după slujbă, în satul-rai al bunicilor mei. Ne adunam cu toţii, unii veniţi parcă de la capăt de pământ, alţii doar de după colţ, să asistăm la slujba de Înviere. Era un fel de mândrie că puteam rezista toată noaptea. Şi chiar era, chiar dacă era mai mult plăcere, dincolo de însemnătatea pe care, de ce să ne minţim, unii nu o înţelegem pe deplin nici acum, după ani mulţi de atunci. Eram încă nişte copii. Care iubeau viaţa cu tot ce însemna ea. Şi pe atunci, viaţa însemna mai mult decât orice, bucurie. Şi distracţie.
Ne grăbeam să ajungem la timp, să prindem „bătutul în porţi”, să intrăm de la început în biserica mică din sat, să urcăm, pe scările din lemn, deja şubrede de la greutatea atâtor paşi cândva mici, atunci bătrâni, acum unii mutaţi pe alte scări, în podul bisericii, acolo unde era locul copiilor şi al tinerilor. Era un univers acolo. De acolo, vedeam capetele plecate în rugăciune şi marea de lumânări aprinse. Eram parcă rupţi de lumea aia şi transpuşi într-o alta, doar a noastră, una în care parcă nu ne puteau ajunge nici relele, nici greutăţile pe care doar le bănuiam a apăsa umerii celor care ne stăteau la picioare. Eram, la propriu, mai aproape de sfinţii pictaţi pe pereţi. Şi acum, privind în urmă, cred că eram şi mai aproape de cer. Dar pe atunci nu o ştiam. Şi nici nu o puteam înţelege.
Mai suflând în lumănarea celui de lângă noi, mai râzând, mai şuşotind, mai auzind câte un „şşşttt” de jos, mai strigând „Adevărat a Înviat” cu toată bucuria din suflet, trecea noaptea aia lungă. Pentru că da, slujba începea la miezul nopţii şi se termina când afară era lumină. Şi noi rezistam.

Ştiam, de mic copil, că Paştile se iau pe stomacul gol. Asta însemna că trebuie să dormi înainte, nu se poate să mănânci seara, să mergi la biserică şi apoi să iei Paşti. Şi respect asta şi acum. Dormeam iepureşte în seara aia şi o rugam pe bunica să mă trezească, să ajung la slujbă. Mergeam cu bunicul, urcam scările alea multe pe lângă morminte şi, la intrarea în biserică, ne despărţeam. Eu mergeam în grupul de tineri, el se pierdea între bărbaţii satului.
La finalul slujbei, se făcea un şir indian şi ne aşteptam rândul cuminţi. Preotul ne dădea Paştile în cănile de porţean aduse de acasă, în borcane sau pahare, toate păstrate cu sfinţenie un an întreg. Toate vasele alea aveau poveşti agăţate de toartă. Nu erau folosite la altceva, nici măcar pentru apă. Se scoteau, cu gesturi vechi de secole, simple şi pure, din vitrine sau dulapuri, şi se ţineau în palme cu grija cu care ai ţine o minune, de teamă să nu se frângă.

Ieşeam apoi afară şi ne strângeam în şcoala din curtea bisericii, acolo unde ne întâlneam aproape în fiecare seară în vacanţe, să plănuim grătarul din ziua aia. În funcţie de vreme, putea fi pe unul dintre dealurile care înconjoară satul sau chiar acolo, în curte. Sau în curtea unuia dintre noi, de preferat unde nu existau adulţi. Sau nu prea mulţi. Şi nu prea preocupaţi de noi.
Şi, pentru că cel mai mare rău de care eram în stare la vârsta aia, unii dintre noi,  era să fumăm, unii se grăbeau să ia de trei ori din paharul cu paşti, să aibă „dezlegare”, cum îi spuneam atunci. Şi cea mai mare teamă era să nu fim văzuţi de un bătrân sau de un copil. În mintea nostră, de adolescenţi, ei erau cei mai periculoşi şi singurii care ne-ar putea spune bunicilor sau părinţilor. Cumva, aceste două categorii, copii şi bătrâni, erau cele care nu ar putea păstra un astfel de secret. Cineva stătea-n uşa şcolii, să ţină de şase, în timp ce noi ne vedeam de planuri între câteva fumuri rispite-n grabă.
Stăteam pe băncile alea lungi cu seriozitatea cu care alţii, tot acolo, stabileau soarta turmelor sau a cirezilor din sat. Noi plănuiam un simplu gătar. Dar, la anii ăia, nimic nu e simplu şi tratam totul cu o mare răspundere. În final, se dădea sentinţa: în jur de 14, fiecare aduce ce vrea, ne vedem aici şi mai vedem.

Ne grăbeam apoi spre case. Unii îşi aminteau că au cănile cu Paşti la ei şi „băăăă, bunică-mea mă aşteaptă să-i duc Paştile, că nu poate mânca şi io stau ca prostu'”. Plecam zgomotos, râzând strident, împrăştiam, printre petale scuturate din pomii grădinilor care ne acompaniau de-o parte şi de alta a drumului spre casă, tinereţe şi lumină.
Mai auzeam, dincolo de câte o poartă abia închisă de unul care părăsea grupul, câte un „am crezut că nu mai vii, hai că am pus să îmbucăm” şi noi strigam, de dincoace de gard, „nu-l mai certaţi, e Paştele şi îi păcat”, primind răspunsul „ie, ie, las că ştiu io mai bine”. Şi ne gândeam, pe rând, că vom fi întâmpinaţi şi noi cu câte un reproş din ăsta plin de căldură şi de iubire. Că aşa erau toate, dincolo de aparenta asprime din glas.

Şi aşa miroasea tot satul, de la un capăt la altul, până sus, pe dealurile pe care ne strângeam: a pâine caldă şi-a cozonaci, a iubire şi-a dor nestins şi nespus, a bucurie şi-a minune înfăptuită. Şi aşa-mi miroase şi acum prin amintire.
Şi parcă aud, an de an, când merg spre casă cu lumânarea aprinsă: Hristos a Înviat! Haideţi repede, să nu ne vadă…
Ce-aş vrea să ne mai poată vedea! Bătrânii de care ne feream atunci şi-au mutat paşii pe alte uliţi, copiii de atunci sunt mari, au trecut şi ei de clipa-n care s-au ascuns.
Şi noi… noi ducem în suflet podul ăla al unui univers rămas al nostru, deşi a fost, pe rând, al fiecărei generaţii care a gustat din aromele satului-rai.
Răspund Adevărat a Înviat! şi-i zâmbesc gândului că undeva, pe drumul spre casă, voi auzi de dincolo de o uşă sau de o poartă: hai odată, hai să îmbucăm, că-i soarele pe cer şi noi n-am luat paştile…

Foto