La masa mea…

… în casa mea, în patul meu, pe muzica mea, vorba lui Smiley. Da, m-am gândit la asta când am păţit ce vă voi relata. Dar n-are legătură cu întâmplarea. Numai mintea mea o ia razna când ar trebui să fie serioasă şi să stea într-un colţ, mai ales că e certată cu aplomb. Mno bun. Vă spun acum, că a trecut emoţia. Când s-a întâmplat, n-am putut scrie aici, mi-am vărsat năduful unde ştiu că nu sunt judecată dacă-mi scapă un tutui mama ei de treabă. Aici sunt o lady şi o lady vorbeşte regulamentar. Chiar dacă nu salută. 😀
Măi dragilor, voi mă ştiţi de când eram mică, vorba aia. Că doar am crescut împreună, nu? Am o tonă de defecte, da. Însă cu riscul de a fi acuzată de lipsă de modestie, susţin sus şi tare că la partea cu politeţea nu cred că am prea multe restanţe. Treaba aia cu salutat vecini care erau şi la două străzi depărtare mi-a rămas bine întipărită-n minte şi nu mă dezic nici acum de ea. În fine, să vă zic.

Mi-a venit dintr-o dată cheful să mai joc un remi online. Nu am jucat de nu mai ştiu când şi aveam poftă să mă văd câştigând, nu de alta 😀 Drept dovadă că a trecut mult timp de când n-am mai jucat, am constatat că am uitat username-ul şi parola pe care le foloseam la conectarea pe site-ul ăla cel mai cunoscut. Pentru a recupera contul, trebuia să accesez un mail pe care iar nu l-am mai folosit de mult timp, nu-s sigură că mai ştiu parola nici la ăla… deci prea complicat.
Am căutat un alt site, ceva mai simplu, fără să necesite cont. Şi am găsit unul tare fain. Am intrat din prima în el, nu mi-a cerut nimic, am bâjbâit acolo până m-am prins ce am de făcut şi, pentru că interfaţa era mult diferită de ce ştiam eu, am ales să joc cu calculatorul, fiind cea mai simplă variantă. July se numeşte calculatorul ăla şi am bătut-o sau l-am bătut cu stil. După ce m-a bătut de m-a făcut franjuri. Erau pe acolo butoane şi butonele, nu m-am prins ce era cu ele. Şi, după câteva victorii, pentru că am prins curaj să joc şi cu oameni, văd undeva sus clipocind ceva care-mi zicea că xxxxxx xxxxxx s-a aşezat la masă. Nu-i scriu pseudonimul aici, nu vreau asta. Vrei să joci cu ea? Voi ce înţelegeţi de aici?

Eu, fiind prima dată pe siteul ăla, am înţeles că ea a apăsat un fel de cerere spre mine. Şi eu, om politicos, dau că da, accept.
Rapid au apărut cărţile şi liniuţa cu timpul care scădea, eu mă grăbeam să văd ce dau jos şi apare o căsuţă care acoperă tabla de joc cu „bună ziua!”. Scriu repede şi eu bună ziua şi închid, să dau repede carte jos, să nu stea omul sau oama să mă aştepte mult. Şi iar apare căsuţa: aşa se face la masa mea.
Eu: 😯 am rămas cu blank în cap câteva secunde şi după şoc, am răspuns: şi la a mea. Am crezut că aşa trebuie să zic. Ce credeţi voi că-mi zice?:
„nu se vede. ai intrat şi ai început să joci fără să saluţi”. Bine, fără diacritice, dar nu ne mai încurcăm în ele, chiar nu-s importante.
Moaaamăăăăă. Mno, până aici. Ce să zic, avea dreptatea ei. Că dacă eu am intrat la masa ei, aşa ar fi trebuit. Dar şi eu o aveam pe a mea că habar nu aveam că eu am intrat de fapt şi habar nu aveam că există căsuţă din aia să vorbeşti cu cei cu care joci, că eu cu July n-am vorbit deloc şi nici ea cu mine. Şi mi-au ieşit corniţele, că doar nu era să fac zodia de râs şi deşi am momentele mele zilnice de prostie maximă, ăla a fost unul în care am zis că gata cu modestia şi cu umilinţa aia-n care oricând, într-un caz similar, aş fi plecat capul şi aş fi cerut scuze şi vai, ştiţi…, nu, acum s-a aprins orezu-n potecuţă şi pentru că mi s-a părut total deplasată intervenţia ei şi lecţia de morală ţinută pe un site de remi şi pentru că timpul pierdut să-i citesc mesajul a făcut să pierd o carte de care aveam nevoie, am dat naibii jocul şi m-am concentrat pe replică.

I-am spus că o asigur că nu e cazul să mă înveţe cum stă treaba cu salutul, că nici nu ştiam de existenţa chatului dar că, dacă tot insistă să ţină lecţii din Codul manierelor elegante, ar fi frumos să începem cu aia care ne spune că atunci când ne adresăm unei persoane necunoscute, îi vorbim cu dumnevoastră. 😳
Am continuat jocul, am câştigat şi am ieşit. Fără la revedere. Mi-a părut rău după aia, sigur. Că aşa fac eu. Când îmi apăr dreptatea şi eu o dată la câteva luni, după aia tot eu mâţâi că puteam să tac, că ce mi-a trebuit mie să vorbesc, că lasă, că fiecare cu stolurile lui şi poate are şi femeia frustrările ei, s-a răzbunat pe mine, mai bine tăceam. Din astea fac.
Dacă ştiţi o doamnă pasionată de remi online şi de lecţii de politeţe, să-i spuneţi că eu eram şi acum îmi pare rău. Atunci nu mi-a părut, recunosc, aia e.

E normal să dăm lecţii oricui, oriunde, oricând? Da, ştiu, sunt mari probleme cu un anumit segment. Văd şi eu pe FB când, la câteva secunde după ce accept o cerere, pe ăsta de blog zic, primesc mesaj privat cu cf frumoas-o. Dar eu nu stau să îl învăţ pe om nici să scrie, nici că nu-i ok să abordezi omul aşa, nici că prima dată se dă bună ziua, nici nimic. Depinde de stare: ori dau unfriend, ori dau block, ori scriu bn fak. Dar de obicei sunt primele două. Cele mai sigure.
Mă rog. Oricum, mai avem o şansă dacă cineva se ocupă de educaţie online şi pe siteuri de jocuri! Tânăra generaţie e pe mâini foarte bune, zic.

La revedere! Seară frumoasă să aveţi! Mi-a părut bine!
Am zis bine, pot pleca acum? 😀
Să-mi fie ruşine!

Foto

Publicitate