Jurnalul unor module

Azi… o zi care va intra în istorie. A intrat deja. Se va vorbi despre ziua asta şi peste mulţi ani, unii vor avea poate ca subiect la vreo teză sau examen o întrebare legată de asta, şi noi vom putea spune că… că ce? Ne vom aminti, vom putea poate spune ce făceam, puţin probabil şi ce simţeam, cum eram, cât de tineri sau obosiţi, cât de entuziasmaţi sau fără de viaţă eram. Dar ce-am făcut n-am putea spune. Ce-am făcut? Ne-am trezit, am muncit… ce facem în oricare altă zi, de multe zile. Şi nu, n-are legătură cu nicio restricţie. Să nu ne mai tot amăgim că am mutat câte un munte în fiecare zi până în 2020, că ştim prea bine că nu-i aşa. Am pe birou un calendar tip carneţel, cu filă separată pentru fiecare zi, cu evenimente importante petrecute-n timp. Dacă am avea unul personal, ce-ar fi scris la ziua asta? Nu-mi răspundeţi mie, faceţi-o pentru voi, e destul. Dar acum 2 ani, într-o zi de 9 aprilie, ce-aţi făcut? Ce-am făcut? Vedeţi, despre asta e vorba.

Afară… cred că-i primăvară. Sau aproape vară. Sau nu ştiu ce e şi nici ce cred. Pentru mine, nu mai prea contează şi nu ştiu dacă a contat vreodată cu adevărat. A contat aşa cum contează pentru toţi cei care încă se bucură de o ninsoare, de o ploaie, de o zi cu soare. Când a nins zilele trecute şi eram afară, în drum spre casă, am reuşit să stric o filmare cu telefonul cu bucuria exprimată cu voce tare. Atât de incredibil de frumos ningea, că nu m-am putut abţine. Deci da, mă bucur, şi atunci contează cum e pe afară. În rest, e simplu: plouă, deschid umbrela, e soare, mai las o haină în cuier.

Mă gândesc… cât de străine-mi sunt „dedesubturile” blogului meu. Diana mi-a spus cum pot face ceva ce nu credeam că se poate sau că e nevoie sau că ar fi bine sau ceva. De fapt, nu mi-a trecut niciodată asta prin cap, că nu ştiam. Nu m-aş fi gândit veci la cât de multe broken links se pot aduna în timp şi nici că poate exista aşa ceva. Mulţumesc, Diana! Am rezolvat, cred, ce era de rezolvat.
Şi din click în click, după ce-am făcut treaba asta, am ajuns şi pe la module şi am constatat că nu poate fi instalat nimic, fiind varianta simplă, cea mai simplă, făcută doar pentru a avea un loc în care să mă las cât sunt ocupată cu viaţa. Cine s-ar fi gândit că până şi locurile astea au lista lor de „trebuie”? Am râs, desigur. Ce poate face una ca mine când aude, vede sau citeşte cum ar trebui să arate locul în care-ţi laşi bucăţi de suflet, fără să-ţi pese de statistici? Normal că nu trebuie nimic. Sau nu vreau eu nimic din ceea ce trebuie, nu ştiu care e varianta corectă.

N-am putut deci să fac nimic în sensul ăsta, dar m-aş fi jucat. Că aveam chef şi că am vrut. Dar am descoperit chestii despre care nu ştiam nimic. Ori nu le-am văzut eu, ori nu erau pe blog. Nici acum nu ştiu la ce-mi folosesc, nici nu le bag în seamă.
Dar, cu ocazia asta, am ajuns la articole foarte vechi şi am găsit urme ale unor oameni despre care ştiu că nu mai sunt. Şi m-a înfrigurat asta. Şi altele, ale unor oameni despre care doar bănuiesc că. Dar nu vreau să ştiu. Ele, urmele, rămân. Şi ei, oamenii urmelor, la fel. Pentru că aici, şi pe unde au mai fost, au lăsat frânturi din ei.
„Back”-ul pe care l-am dat apoi m-a dus în panoul de control unde, rece şi nemilos, o linie albastră, lângă alte linii albastre, se apropia de o oarecare cifră. Şi atât.
Cum ar putea conta aşa ceva? Urme şi oameni rămân. Şi emoţii rămân. Şi cuvintele, mai ales cuvintele, cu lumina sau umbrele lor, rămân. Nu dungile albastre. Deci nu, nu trebuie nimic.

Ascult… ASTA. Şi da, tac.

Foto

Publicitate