Jurnal de om care testează

Azi… cum stăteam eu aşa, liniştită şi gânditoare, ca ciobanul ardelean sprijinit în bâtă, cu blogul deschis, dar fără să-i fac nimic, am avut vaga impresie că parcă ceva e schimbat faţă de momentul în care l-am deschis mai de dimineaţă. Eram în panoul de control şi chiar părea că partea aia din stânga e mai mare şi mai altfel. Dar mie mi s-au mai părut chestii şi n-a fost nimic. Totuşi, să fiu sigură, am intrat la articole, să probez articol nou, că ceva-mi spunea că bănuiala mea nu-i a bună. Am urmat paşii pe care îi ştiam de la Zina care m-a salvat anul trecut de la scufundarea în neştiinţă şi m-a readus la editorul clasic. Ei bine, acum n-a mai fost varianta asta deşi azi dimineaţă era. Ce să fac, ce să fac?
Nu, nu vă amăgiţi c-aş fi fost vreun elev silitor şi conştient care-şi face în iulie temele pentru septembrie. Normal că m-am culcat liniştită pe-o ureche, de fiecare dată aceeaşi, că dorm pe partea stângă, şi am zis că dacă merge aşa, ce rost are să o iau uşurel, din timp, cu cel nou, să învăţ, să fiu pregătită la marea schimbare? Nţ. Am lăsat-o aşa. Am răscolit setările, nu am găsit nimic de ajutor. Am găsit în schimb varianta de a-mi pune culori la panou. Au un roz ţipător, o minunăţie, ceva de vis! L-aş vedea şi din elicopter. Cred că-l aleg pe ăla. Şi verde neon. Există culoarea asta? Stroboscop fac 😀
Nu vă voi spune mai nimic în postarea asta, dar vreau să văd dacă mă descurc eu. Să fiu pregătită psihic pentru când voi avea inspiraţie, să nu mă sufoc de nervi că aş vrea să scriu dar nu ştiu cum. Ce rău e să nu ştii să scrii. Cum m-oi fi descurcat eu 7 ani în zona asta plină de ceaţă? 😀
Dar cum sunt habarnista care-şi bagă nasul peste tot, v-am mai spus eu că sunt genul „oare ce face butonul ăsta? Ups. A făcut bum. Deci asta făcea”, am găsit o variantă ocolită să ajung la editor clasic. Numai că presimt că nu va mai ţine mult deci e cam gata cu amânatul, e musai să încep să învăţ.
Am ales jurnalul pentru că are şi poză, are şi linkuri, are şi bold şi spaţii şi vreau să le învăţ. Vă rog să fiţi indulgenţi, sunt la bastonaşe deci. Până ajung să învăţ tot alfabetul va mai trece timp şi-mi vor ieşi multe fire albe şi vă voi face mulţi nervi şi vouă, că voi tot întreba una-alta 😳

Afară… nu ştiu. E mai simplu şi mai sigur să spun asta. Că dacă zic plouă, până voi publica va fi soare. Dacă zic că-i soare, va fi zăpadă până public, şi acum nu mă refer că va dura treaba cu scrisul, ci că se schimbă vremea de la o oră la alta. A fost soare până acum. Ce va fi peste zece minute?  Nu ştiu să vă spun.

Mă gândesc… să vă spun că de luni, de când am descoperit asta, sunt lipită de youtube în fiecare pauză. Şi uneori şi-n afara lor 😳
Îmi pare rău că nu am ştiut despre asta când am făcut acel sondaj de opinie, s-ar fi potrivit tare bine ca exemplu. E vorba despre o emisiune, se numeşte „What would you do?”, în care oameni obişnuiţi sunt puşi în faţa unor situaţii pe care oricine le poate întâlni oriunde şi oricând şi le sunt testate reacţiile. Personajele sunt actori sau oameni care chiar au problema respectivă, deficienţe de vorbire sau de vedere, diverse afecţiuni, cum ar fi ODC sau pur şi simplu diverse situaţii de viaţă. Dar ceilalţi sunt oameni ca mine şi ca voi. Şi e extrem de interesant să vezi cum reacţionează şi să te întrebi ce-ai face tu. Da, mă uit la filmuleţe şi trag concluzii.

Ascult… no ioi. Nu ştiu dacă e bine să vă spun ce. Am o obsesie mare de tot. Am mai avut, nu mă îngrijorează. V-am mai zis că dacă piticului meu i se pune pata pe ceva, nu-l fericeşte altceva în afară de aia. Câteva zile ţine, pe urmă îşi caută altă victimă. Numai că, vedeţi voi, de data asta poate ar fi mai bine să rămână între mine şi el. Că mi-e că se rătăceşte o persoană mai sensibilă şi-i va produce deranj prin sertarul de cultură muzicală. Şi se va simţi datoare să-mi ţină lecţii despre ce înseamnă muzica adevărată. Şi n-ar fi o problemă asta, dar deja simt o înţepătură în cotul drept numai când mă gândesc şi ar fi nepoliticos faţă de ea să las durerea să se manifeste cât ea se străduieşte să mă-nveţe.
Cum să vă spun să mă înţelegeţi? Ce ascult când am nevoie, când am chef sau când vreau eu, la mine acasă, e una. Ce ne întreţine nouă, mie şi prietenilor mei, chefurile, e alta. Şi evident, şi noi, ca toată lumea de altfel, ascultăm la chefuri numai Chopin şi Weber. Trecem apoi puţin pe la Rossini, Schumann şi Haydn şi, chiar şi când se încinge atmosfera şi uneori se mai dansează şi pe câte un scaun sau pe vreo masă, tot pe acorduri de pian şi orchestră se întâmplă. Deh, suntem culţi, ce vioara mea.
Ei, melodia care m-a zăpăcit cu ritmul ei e din categoria asta. Dar parcă n-aş lăsa-o. Cum aş putea să-i fortez pe unii să se simtă datori să mă aducă pe calea cea dreaptă a portativului? Vedeţi? Nu pot abuza de dărnicia lor.

Vouă v-au schimbat aspectul panoului sau numai eu sunt fericitul beneficiar al serviciilor lor de lux?

Foto