Gânduri prin fumul de ţigară VI

Cine să trăiască, cine să trăiască… îmi răsună şi acum, după aproape 50 de ani, câţi au trecut de atunci, din ziua pe care nu o pot uita. Glasurile vesele şi mirate, de copii care nu erau obişnuiţi cu aniversările, mi-au însoţit de atunci fiecare zi de naştere. A fost prima şi ultima zi în care am crezut că sunt fericit. În altele chiar am fost, iar în altele doar mi s-a părut că sunt. Dar în ziua aia, am crezut asta în sufletul meu de copil, din zori şi până noaptea târziu, când am adormit plângând de atâta fericire. Am înţeles mult mai târziu că dintre toţi oamenii care se prefac că te iubesc şi că le pasă rămân în final atât de puţini, încât nici măcar un joc de cărţi nu e posibil. În cele mai multe cazuri, rămâi doar cu tine. Am înţeles deci că în ziua aia doar am crezut. Dar la anii mei mici, a fost cea mai frumoasă dintre toate.

S-au strâns copiii de pe stradă, mama ne-a făcut plăcinte şi gogoşi şi tot ea i-a învăţat să cânte „La mulţi ani”. Roiau toţi în jurul meu şi m-am simţit important deşi nu înţelegeam prea multe din tot ce se întâmpla. Dar cumva, ei au simţit că e o zi specială şi m-au lăsat să fiu cel mai bun jucător de fotbal al zilei. Portarul, rol jucat de băiatul vecinilor, se ferea din calea mingii care intra cu mare uşurinţă în poarta improvizată între cei doi pruni din curtea casei noastre.
Tata a scos un briceag din geanta lui maro, din piele, geantă fără de care imaginea lui nu poate exista în mintea mea, şi mi-a spus: ia-l, eşti bărbat de-acum. L-am luat. Şi aşa m-am şi simţit. Nu ştiu nici acum, după atât de mult timp, dacă era special pentru mine sau îl avea pe-acolo şi i-a fost la îndemână. Şi nici nu vreau, îmi face bine să nu ştiu. Şi nici nu mai poate conta.

A doua zi, încercând să fiu bărbat, am vrut să-mi cioplesc o sabie şi l-am rupt. M-a bătut tata şi atunci am înţeles că niciun cadou nu-ţi aparţine. Şi am început să le urăsc. Sau să-mi fie frică să mai primesc ceva. De atunci, singura dorinţă în zilele mele de naştere era să fiu lăsat în pace.
Copiii au uitat încă de a doua zi şi uneori uita până şi tata. Chiar şi eu am făcut, an după an, eforturi să uit. Mama a fost singura care, în zorii zilelor mele de naştere, mă pupa pe frunte cât încă mă făceam că dorm şi-mi şoptea: să-mi trăieşti, băiatul mamei!

Odată cu anii, La mulţi ani-ul s-a redus la dă şi tu „o sută” de ziua ta. Şi dădeam. Până uitau ei ce sărbătorim şi până uitam eu că nu mai am nimic de sărbătorit. Şi a ajuns să nu mai conteze. Nici asta.
Azi, aud ca prin vis doar glasul mamei care-mi spune, ca şi cum s-ar ruga, să-i trăiesc. Şi multe glasuri de copii care cântă cine să trăiască, cine să trăiască…
Chiar aşa, cine?