Sunt imposibilă!

Uneori mă întreb şi eu cum mai rezist cu mine, cum mă mai ţin nervii, cum de nu m-am luat până acum la pumni şi palme. Păi nu m-am luat. Că nu accept violenţa sub nicio formă şi m-aş fi denunţat fără să tresar. Aşa că m-am abţinut, să nu mă trezesc că dau declaraţii şi pe urmă-mi adun catrafusele şi ies din relaţia asta cu mine care ţine practic de când m-am născut. Mno, de aia.
Nu ştiu cum să vă zic, dar sunt imposibilă. Mai ales în anumite situaţii. Hai să intru în subiect şi să vă zic numai de un singur caz, că altfel scriu până la pensie. Nu de alta, dar se vor adăuga motive peste motive, că nu mă potolesc.
În general, am mare grijă de lucrurile mele. Serios. Nu ştiu dacă pun preţ pe ele, dar am grijă. De la Nokia 3110 până la ăsta care cred că face şi sarmale dacă-l rog frumos, deşi nu e dintre alea de costă cât o garsonieră, n-am stricat, nici măcar n-am zgâriat, niciun telefon. Bine, pe Nokia l-am scăpat de multe ori şi pe ăla de după el la fel, s-au făcut bucăţi, dar au mers perfect după. Ei, de când am trecut pe fineţuri, chiar am mare grijă. Că mă ataşez de ele şi nu le schimb cu valul şi nici că a apărut model nou. Ţin destul de mult un telefon deci le protejez. Şi-mi protejez şi cardul cu ocazia asta 😀

Mno, şi cu accesoriile e cam la fel. Şi vorbesc de husă. Măi, sunt ceva de groază. Deşi sunt conştientă că husa aia se schimbă foarte uşor şi oricum, oriunde, eu nu. Când e cazul să o aleg, nici să o iau pe viaţă sau să-mi aleg locul de casă n-aş sta atât la analizat şi la uitat şi la pipăit la ele huse. Să vă zic.
Ieri m-am dus la Mall, să-mi pun folie de protecţie pe telefon. Aveam. Normal că aveam. Aveam din 2019, pusă la 15 minute după ce mi-am cumpărat telefonul, că doar nu era să folosesc telefonul nou fără folie. Fătuţa care mi-a pus folia a avut emoţii sau pur şi simplu a greşit şi a luat folie pentru alt model, că a pus folia cam strâmb, într-o parte era lipită de marginea telefonului, în alta era lăsat ecran descoperit, jos iar se vedea margine aiurea. Mi s-a părut perfect atunci, n-am văzut niciun defect, am plătit, am mulţumit, hai acasă.
Şi din 2019 am stat cu folia aia aşa, până acum vreo 4-5 zile, când ziceai că m-a pus cineva la priză şi am început să mâţăi că nu mai pot aşa, că nu mai suport marginea aia, că ui ce urât se vede, că ui cât praf adună marginea aia, că ce folie e asta, că vreau sticlă. Aia era de silicon. Deci nu mai vreau silicon, vreau sticlă, că parcă sticla e mai bună, e mai faină, e mai elegant. Hai să o schimb. Am schimbat. Arată bijuterie acum, m-am potolit. Binînţeles că acasă am zis: dar oare nu era mai bine cu silicon? 🙄

Şi dacă tot eram cu ecranul rezolvat, hai să iau husă. Că şi pe asta o am tot de când am luat folia şi telefonul şi deşi încă arată bine, am văzut eu una mişto şi vreau exact, dar exact aşa sau în genul ăla, alta nu.
Şi aici apare problema: măi, mie mi-e ruşine de oamenii care vând. Vorbesc de ăia de pe „insuliţele” din malluri. Că nu au toată marfa expusă, să mă duc eu să studiez o oră, să pun mâna, să mă uit, să aleg, să mă răzgândesc, să aleg iar. Nu. La ei mergi, întrebi, ei pun tot ce au pe masă şi tu alegi. Eu nu pot aşa. Că eu sufăr cu căpuţul şi nu pot. Eu trebuie să văd modelele, să văd ce material e, să aleg culoare, să zic că nu, nu mai vreau culoarea aia, vreau alta, dar parcă totuşi prima era, ba nu, a doua. Ba nu piele, daţi plastic. Ah, nu, totuşi piele. Ah, staţi, cât? 150 de lei o husă? Nuuu, vreau să şi beau de banii ăştia, daţi una la 70 de lei. Dar nu pe roz, pe negru. Ah, negru? Nu, prea sobru, vreau lila. Nu e lila? Na, mulţumesc, mai caut.
Cum să fac aşa ceva? Mai ales că orice aş alege, acasă sigur zic: parcă totuşi era mai faină aia prima 😯
Oamenii ăia or fi plătiţi să vândă marfa, dar nu-s sclavii mei şi nu-s plătiţi să le fac eu nervii franjuri. Deci mie mi-e ruşine să fac aşa ceva şi nu pot. Dar pentru că nu pot, n-am decât să mă uit eu doar la ce e expus şi să nu găsesc ce-mi trebuie. Am întrebat ieri la vreo 3, i-am rugat să nu le scoată din folie, vreau doar să mă uit, să nu se deranjeze, ştiam că sunt şanse mici să găsesc exact ce vreau, ei tot au insistat să le scoată, nu era ce am vrut, la a 4-a deja mintea mea a dat rateuri şi-n loc de husă tip carte am întrebat de folie tip carte şi am cedat nervos.

Eu oricum n-am răbdare la cumpărături, dar când nici nu pot sta să studiez fără să deranjez pe nimeni şi mi se face şi foame, mă transform. Aşa am păţit ieri, am simţit că iese dragonul din mine, n-am mai rezistat deşi mai erau vreo 3 insuliţe de cercetat. N-am mai putut.
Ei, cine credeţi că s-a apucat aseară de bătut mărunt din buze că vrea husă, că de ce naiba n-am mai avut eu răbdare, că puteam întreba şi acolo, sigur era, sigur avea, sigur era ok, că uite că asta s-a făcut urâtă, că…? Exact, eu. Şi cine credeţi că ar vrea să meargă şi azi după husă? Exact: eu. 😳

Asta zic, nu ştiu cum mă mai suport, fac eforturi de dragul obişnuinţei, n-am de ales. Mi-e confortabil cu mine, să o iau de zero n-am niciun chef 😀
Voi alegeţi aşa, din prima, e bună oricare, important să facă ce vreau eu? Sau tot ca mine? Aş vrea să mai fie măcar o persoană ca mine, să nu mă simt singură pe pământ 🙄

Foto