O zi între masai

Am vrut să scriu o filă de Jurnal şi m-am răzgândit pentru că oricum aş fi grăbit primele rubricuţe, nerăbdătoare fiind să ajung la „citesc”. Pentru că da, azi asta e important, nu ce-i afară, nu ce-i azi, că ştim că-i vineri. Şi afară e noapte, na. Ah, şi cald. Foarte cald. Gata, am bifat, ajung la citesc, sar peste „mă gândesc”, vă scriu tot aici şi la ce mă gândesc.
Dragilor, sunt şocată şi nu exagerez. Să vă spun: am făcut azi ce nu prea fac, din mai multe motive. Vă zic şi motivele pe parcurs, staţi să o iau cu începutul: m-am născut într-o zi de martie, luni… ăăăă glumesc, nici chiar cu acel început. 😛
Azi dimineaţă, la o pauză de ţigară, am butonat telefonul şi am dat o tură pe FB. Am dat de o postare în care cineva a pus poze cu nişte copii de prin Africa şi primul comentariu zicea ceva de o carte „îndrăgostită de un masai”. Şi mi s-au activat antenuţele, mi s-a părut interesant titlul, am venit la PC şi… ştiu, ştiu, nu-mi spuneţi nimic, nu vreau lecţii de morală, mi le-am ţinut singură.
Şi da, ăsta e unul dintre lucrurile despre care spuneam că nu le fac des. Ba din contră, nu le fac. Nu piratez cărţi, nu citesc cărţi pe telefon, tabletă, laptop, calculator. Şi nu citesc în timpul serviciului. Şi, ca să fie treaba treabă, azi le-am făcut pe toate. Deci nu mă certaţi, că am o scuză. Cum nu ştiam nimic despre carte şi autoare, prima dată m-am informat. Am înţeles că e roman autobiografic deci totul e cât se poate de real, am înţeles că e film după roman, am căutat poze cu autoarea şi pe urmă am căutat informaţii despre masai, că de ce mint, nu prea ştiam mare lucru.
Şi, cu temele făcute, am căutat cartea. De fapt cărţile că-s vreo 4, din ce-am văzut. Pe primele două siteuri afişate de stimabilul domn gugăl era sold indisponibil şi mi-a fugit privirea, eu n-am vrut, să ştiţi, mai jos. Acolo scria pdf. şi n-am rezistat 😳 Am zis că citesc numai 3 pagini, sigură fiind că oricum nu mă lăsa mai mult, ca orice preview care se respectă. Dar m-a lăsat. M-a lăsat şi eu n-am vrut. Da, e practic tot. Nu vă spun cât am citit, că asta ar putea fi probă de divorţ între mine şi şef. Nu mă autodenunţ chiar în halul ăsta. 😀

Dar am avut timp să intru bine de tot în atmosferă şi ce mă fac eu acum? Că pe noptiera mea mai stau nişte cărţi şi acum nici nu mai pot pleca din cartea asta şi mai e mult, mult de tot? Mă rog, ideea e alta.
Măi dragii mei, sunt şocată efectiv. Şi nu vreau să vă povestesc cartea, eu acum nu fac reclamă cărţii, nu o recomand, n-am citit nici un sfert, ce să recomand? Dar vreau să vorbim despre o chestiune. Şi pentru asta, vă zic pe scurt tare, să înţelegeţi.
O tipă din Elveţia, 27 de ani, merge în concediu în Kenya alături de iubitul ei. Vede un masai de care se îndrăgosteşte pe loc şi pleacă acasă hotărâtă să renunţe la tot ce are, la viaţa de acolo, la afacerea ei, la iubit, la tot, şi chiar o face, pentru a rămâne definitiv acolo. Nu am stricat nicio surpriză, nu zbieraţi, astea se întâmplă în primul capitol deci nu am dezvăluit eu nimic.
Şi vine fata noastră înapoi şi vai de căpuţul şi sufleţelul meu ce-am citit eu. Cartea e mişto, cât am citit, că te învaţă tare frumos, dar şi brutal, despre viaţa acestor oameni. Am aflat de pildă că pe un masai, ca femeie, nu ai voie să-l atingi pe faţă, nici pe păr. Masaii nu sărută. Nici pe soţie, ei spun că gura e doar pentru mâncat. Nu râdeţi, măi. E de rău dacă faci asta. Bine, ei nu o fac. Dar ea, cum nu ştia, a cam făcut. Şi nu-i bine.
Un masai nu se atinge de mâncarea care a fost atinsă sau, atenţie, privită de o femeie, inclusiv de soţie. Deci ei nu papă decât cu un alt masai la masă, niciodată singuri şi niciodată ceva ce a fost atins de o femeie. Asta ar fi bună şi la noi, nu? Noi, ca femei, ne-am cam fi scos 😀 😀 😀

Şi gata cu cartea, nu vă mai povestesc nimic, cum spuneam nu e recenzie, nu e recomandare deşi moamăă, câte am învăţat. Dar oricum mai am mult de citit. Din ce am aflat de pe wikipedia, un masai adevărat trebuie să aibă cel puţin 50 de vaci şi în jur de 5 soţii pentru a fi acu adevărat respectat. Nu ştiu câte va avea ăsta din carte, voi vedea.
Acum: să ţinem cont de faptul că acţiunea se petrece în 1986. Deci fătuca asta a noastră nu a avut ca mine internet pe telefon să vadă poze, să afle prea multe despre ei, ca trib, să înveţe. Şi, foarte posibil ca între timp, cu explozia turismului în zonele populate de triburi şi cu mulţi tineri care au ieşit din colibe şi au ajuns prin universităţi de prin toată lumea, să se mai fi schimbat lucrurile şi pe la ei. Deşi nu cred că prea mult nici acum.

Eu am fost doar în concediu în ţări aci, după colţ şi cu români pe stradă, prin magazine, pe la terase, şi tot am simţit că nu-s acasă, apăi să mergi într-un trib care mănâncă pe jos şi are o cultură total, dar total opusă de a ta?
Voi v-aţi putea acomoda într-o astfel de lume? Nu ca soţii, nu ca iubiţi, nu ca soţi. Lăsăm partea asta, ştiu că e imposibil de conceput pentru noi asta. Aşa, să plecaţi pur şi simplu, să vă treziţi într-o colibă făcută din paie şi bălegar, să dormiţi pe o scândură şi să nu ştiţi absolut nimic despre oamenii de lângă voi. Nici limbă, nici obiceiuri. E curaj sau inconştienţă? E un strop de nebunie sau e nevoie de schimbare? Nu vorbesc despre a pleca în altă ţară deşi ştiu că nici asta nu e uşor. Nu. Vorbesc strict de a pleca şi a renunţa la tot, dar tot ce ştiţi, inclusiv la apă potabilă.

foto