Rânduri la început de an

Dragă…

La mulţi ani! Nu ţi-am urat la final de an, nu am ştiut ce să-ţi spun mai mult decât atât. Poate ţi-ar fi fost suficient, nu ştiu. Dar tu ştii oricum că gândul a fost trimis. Şi dacă tu ştii asta, mie mi-e suficient. Cum ţi-e începutul de an? Cum eşti la început de an?
M-a uitat ieri la un film. O prostioară, am zis. Şi m-am întrebat apoi de ce cred asta. Un film uşurel şi previzibil, cum sunt şi filmele de Crăciun, cu poveşti siropoase şi imposibile-n viaţa reală. Hm, chiar sunt imposibile? Un el şi o ea care se întâlnesc întâmplător, se îndrăgostesc şi rămân împreună. El e romantic şi bun, ea e frumoasă şi amuzantă. Le spunem siropase, le spunem prostioare şi nu credem în ele. Oare de ce? Ne par exagerate şi nu ne impresionează cu nimic. Ne e ruşine să spunem că plângem la finalul lor. Se termină cu ei îmbrăşiţaţi, ce-ar fi de plâns? Dar, e drept, nici nu e nimic de impresionat. Dar nu ţi se pare interesant totuşi cum ne debarasam de ele şi cum nu credem că ar putea fi posibile, în timp ce dramele, de pildă, ne par toate parcă rupte din realitate? Cele mai multe chiar aşa sunt. Dar la ele acceptăm mai uşor orice exagerare a regizorului.

Să fie oare pentru că deşi nu putem sau nu vrem să recunoaştem, uneori, doar uneori, există dorinţa de a avea un reper care să ne dea un sens? E mai uşor de văzut undeva o dramă şi de a crede că da, se poate întâmpla oricând, oricui, dar nu nouă. Pe când o poveste din asta fericită ne cam pune serioase semne de întrebare legate de veridicitatea ei. Un fel de mioriticul „n-are cum, sigur a furat, de unde să aibă atât?”.
Sigur, sigur, nu râde, exagerez şi eu puţin. E imposibil ca-n viaţa reală să se întâmple aşa ca-n filmele alea, ai dreptate. Dar de ce obişnuim să le etichetăm cum am făcut-o şi eu doar pentru că sunt… poveşti? Poveşti sunt şi cele-n care se moare sau se suferă. Şi totuşi, cu alea ne mândrim printre cunoscuţi şi chiar le recomandăm. Despre astea uşurele nu prea aducem vorba, de parcă am fi făcut ceva interzis. Curios.

Ştii ce m-am mai întrebat? Fac şi eu acelaşi lucru deci despre mine vorbesc în primul rând.
De ce oare, când vorbim de poezie sau de un text oarecare în care încercăm să aducem şi puţină poezie, asociem gărilor noastre un „în care nu mai vine nimeni” sau prin care „nu mai trece niciun tren”? Poate pentru că „ce poate fi mai trist decât o gară pustie”? Îţi spun eu ce: o gară plină. Plină de oameni care vin de undeva sau care pleacă undeva. Spre ceva. Pentru că venind, înseamnă că undeva au lăsat un loc fără de ei. Sau pe cineva fără de ei. Undeva, e un pustiu. Şi plecând fac acelaşi lucru.
O gară pustie poate însemna că fiecare om este într-un loc al lui. Şi asta nu e trist deloc. O gară fără de oameni sau trenuri poate însemna şi mai puţine locuri rămase fără de oamenii lor.
Gărilor pustii le e însă deja asociată un soi de tristeţe cu care cochetăm în versuri şi cred că le place asta aşa că ignoră gândul meu, ar fi păcat să le văduvim de asta. Măcar asta să le rămână pe lângă pustietate: o rimă părăsită-n vers.
Şi te mai întreb ceva. De ce şi nopţile sunt preferate când vorbim despre tristeţe, melancolie, singurătate? Mai ales singurătate. Ştim noi oare cât de singur se simte un om singur printre toţi oamenii de mână cu alţi oameni care se plimbă liniştiţi şi fericiţi pe străzile inundate de lumină? Nu e oare asta mai trist decât un om singur ocrotit de noapte? Vezi? Nu e drept că preferăm nopţile când vrem să vorbim despre toate astea.

Depinde doar de felul în care vrem sau ştim să privim spre lume. Aşa, cam ca-n filmele pe care le numim siropoase sau uşurele sau chiar prostioare, doar pentru că e mai uşor de crezut un om care plânge decât unul care se îndrăgosteşte aşa cum am făcut-o noi cândva, demult, pe la prima iubire. Dar a trecut o viaţă de atunci, am uitat, am crescut, am învăţat că-n viaţă e altfel şi am încetat să mai credem în poveşti.
Am vrut să-ţi spun La mulţi ani! Cum ţi-e începutul de an?

Cu drag,
tot eu.

Foto