Gând bun, de Crăciun

Dragă…,

Nu ţi-am scris nimic până acum. Sau poate am făcut-o de zeci de ori, dar am rupt de fiecare dată foaia pe care am înşirat gânduri, rânduri, dorinţe şi urări. Spune-i egoism, nu greşeşti prea mult. Da, cumva, poate că m-am temut de cei care au obiceiul de a deschide scrisori care nu le sunt adresate şi mâzgălesc cu reproşuri chiar şi o urare simplă: „Crăciun fericit!”. Fericit? Ce fericire? Ăsta numai fericit nu mai e.
Am obosit. Am ajuns să nu mai ştiu ce e bine şi cum ar trebui să fie. Nu ţi se pare extrem de trist că până şi urările au început să aibă reguli şi grade de comparaţie? Le disecăm şi le tocăm. Deşi, trebuie să recunosc, nu mă impresionează prea mult pozele care urează-n locul oamenilor, până la urmă cred că-i singura soluţie. Am apreciat întotdeauna urările simple, scrise de cel care vrea să trimită un gând, nu operele de artă sub formă de gif-uri, oricât de frumoase ar fi. Dar încep să înţeleg. Măcar unei poze nu-i răspunzi ironic şi nici nu o cerţi că n-a formulat bine urarea.

E un Crăciun cum n-a mai fost. Pentru noi, cei care n-am prins vremuri cu frig şi foame, cu întuneric şi frici. Şi vorbesc mai mult de vremurile alea despre care ne povesteau bunicii. De prin copilăria şi tinereţea lor. Până nu demult, ne exprimam nemulţumirea faţă de aglomeraţia din supermaketuri din perioada sărbătorilor. Ei, acum n-a mai fost. Faţă de aglomeraţia din trafic. N-a mai fost nici asta. Faţă de colindătorii care începeau cu noaptea-n cap printre blocuri. Nici ei n-au mai fost. Sigur, nu a dorit nimeni să fie cum e. Dar uite că multe dintre cele care ne enervau, ne incomodau sau ne stârneau tot felul de sentimente de revoltă n-au mai fost. Şi uite că nici aşa nu e bine. Sigur că nu e bine, vei spune. Pământul e bolnav. Şi sigur că ai dreptate. Dar am primit o parte din ce-am dorit. Şi nu e bine nici aşa. Dar cum e bine, oare?

A fost linişte. Apăsătoare linişte, da. Şi a fost ploaie. Multă şi greoaie. Parcă a vrut să suplinească în felul ei lipsa paşilor de pe străzile pustii. Să acopere liniştea care ne-ar fi tulburat. Sau să ne facă să ne consolăm cu faptul că dacă n-ar fi plouat, poate am fi mers, poate am fi făcut, am fi…
Şi totuşi, e Crăciun. Şi totuşi, sunt mulţi cei care spun că nu îl simt. Pentru că nu-i zăpadă. Şi pentru că nu s-au întâlnit cu cei cu care se întâlneau de obicei. Şi e de înţeles. Dar totuşi… e Crăciun. Dar nu e vina nostră că am ajuns să simţim sărbătorile în funcţie de orice altceva în afară de esenţa sărbătorilor. Suntem oameni, nu sfinţi. E omenesc să fie aşa. Şi e omenesc să o recunoaştem, fără să ne ascundem după motivaţii. Dar dacă nu le mai simţim, nu e cazul să căutăm vinovaţi. Pentru că vor fi de fiecare dată alţii.

E Crăciun. Şi ştiu că eşti bine. Şi mă bucur să ştiu asta. Şi ştiu şi că cei dragi îţi sunt bine. Măcar pentru o clipă, bucură-te pentru toate astea. Că eşti bine. Că ai tăi sunt bine. Că deşi nu ţi-au fost aproape, i-ai putut suna. Că-n casa ta e cald. Că pe masa ta au fost de toate. Că le-ai putut gusta. Şi dacă e loc, mulţumeşte pentru astea toate. Cui vrei tu, cui crezi că trebuie. Doar mulţumeşte. Fără să-ţi fie teamă că eşti egoist. Nu eşti. Da, ştiu, pământul e bolnav. Da, ştiu, alţii n-au nimic din toate astea. Sunt sigură că ar da orice să le aibă. Tocmai de aia, bucură-te că le ai. Nu-ţi fie teamă să o faci. Bucăţica ta de cer are loc şi de senin şi … e Crăciun. Cum n-a mai fost nicicând. Şi totuşi, cum e de mii de ani.
Îţi scriu ţie toate astea pentru că tu ştii că e din suflet, nu din cărţi. Motivaţionalele care ne învaţă ce să facem cu viaţa noastră mă lasă rece. Şi tu ştii asta. Celor care nu mă cunosc aşa cum mă cunoşti tu nu mi-aş permite să le spun nimic din toate astea.

E Crăciun. Bucură-te! Crăciun fericit!

Cu drag,
tot eu.

Foto