Gânduri prin fumul de ţigară IV

Între două tăceri care-au inundat cârciuma, şi-a făcut loc o colindă de la aparatul de radio uitat într-un colţ întunecat. Asta dă impresia că vine de niciunde. Şi ajunge nicăieri. Toată lumea pare că o aude, dar nimeni nu o ascultă. E Crăciunul aproape. Şi noi, la ani lumină distanţă de el. Sau de esenţa lui. Ce fals sună totul. Ce forţat. Nişte glasuri chinuite pe ritmuri care nu au nicio legătură cu ce ştiam eu despre colinde. Dar ce ştiam şi eu? Sau ce mai ştiu acum? Am rămas în urmă cu moda, cu vremurile, cu viaţa, nu am timp să-i ajung pe cei care sărbătoresc „aşa cum se cuvine”. Cum se cuvine, Doamne? Şi la ce folos să mai fac vreun efort să mă aliniez unor norme atât de străine mie?
Noi, cei de aici, suntem ascunşi în fum şi întuneric. Ne învăluie ca şi cum ar vrea să ne ferească de privirile tăioase de afară. Geamul dintre lumea noastră şi cea de afară nu lasă să se vadă nimic dinspre noi înspre ei. Şi chiar şi aşa, surprind dezaprobările celor care grăbesc pasul ca şi cum le e frică sau ruşine să fie văzuţi în preajma unui loc dezolant ca ăsta. Ne judecă fără să ne vadă. Iar nouă nu ne pasă. De noi. De ce ne-ar păsa de păreile lor despre noi? E echitabilă împărţirea. Ei cred că dacă nu-s aici, sunt fericiţi. Sunt împliniţi. Şi poate chiar sunt. Dar nu faptul că nu-s aici îi face aşa. E însă mai simplu să fim mereu în raport cu alţii, asta ne ajută să cultivăm impresii. Dacă nu suntem ca cei căzuţi, avem impresia că suntem sus. Dacă nu suntem ca cei slabi, avem impresia că suntem puternici. Şi uite aşa, impresie după impresie se adună la temelia şubredă a ceea ce credem noi despre lume. Şi brusc, într-o clipă, buf!, se prăbuşeste totul ca un castel de cărţi când se împiedică cineva de piciorul mesei. De cele mai multe ori, chiar noi suntem ăia. Şi nu rămâne decât scrumul a tot ce-am crezut că suntem.

Doar câte un copil al străzii se mai aproprie, îşi face mâinile căuş şi, când vede tot golul ăsta, se întoarce şi pleacă, înţelegând parcă totul. Ce să ne ceară? Lui îi foame, nouă ne e târziu. Şi ce-am putea să-i dăm? Deznădejde are şi el destulă.
Mă uit la ei, la cei de afară, cum se grăbesc spre ţinte precise. Îi aşteaptă ceva, îi aşteaptă cineva sau pur şi simplu se grăbesc să ajungă în locul în care vor aşteapta ei: un om sau doar un semn. Un gând sau doar o altă amânare.
Era simplu când până şi zăpezile aveau un rost al lor. Acela de a încetini puţin din toată goana asta. Ne îngreunau paşii şi ne forţau să călcăm mai apăsat. Şi parcă încetinea totul.
Nici din astea nu mai sunt. Nici noi n-am mai şti ce să facem cu ele. Nu ar face decât să ne încurce. Să ne scoată din ritm şi asta ne dezechilibrează, nu ştim să ne adaptăm. Doar ne amăgim că ştim sau că putem. E şi asta o altă impresie care nu aşteaptă decât clipa aia când cineva va atinge din greşeală piciorul mesei şi… buf. Fum.

E timpul să plec spre casă. Ca toţi ceilalţi, mă voi preface că mă grăbesc deşi e ultimul loc în care aş vrea să fiu. Voi obosi repede, voi încetini pasul, mă voi opri la colţ de stradă şi-mi voi imagina că undeva, departe, doar un lin şi-un ler sparg liniştea de care am atâta nevoie.