Un gând timid

Dragă Moşule,

Ce faci, zâmbeşti? Eşti mirat? Te încrunţi? Moşule…, eşti supărat? Ştiu, ştiu, a trecut o viaţă de când nu ţi-am vorbit. Dar ştii cum e, m-am luat cu viaţa, am fost extrem de ocupată să cresc, apoi extrem de ocupată să mă gândesc cum fac cu tot crescutul ăla şi acum, acum sunt dureros de ocupată să regret  şi să văd cum fac să pot, măcar puţin, puţin de tot, să mai fiu cum am fost atunci când visam să fiu mare. Nu ştii tu o soluţie? Dorinţe din astea împlineşti? Există prin tolba ta şi praf din ăsta magic?
Ştii că atunci când eram foarte mică, motivam asta aşa: vleau să fiu male, să polt pantofi cu toc. Ştii cât de rar îi port, Moşule? Aproape niciodată.
Mi-am dorit apoi să fiu mare pentru că atunci, pentru mine, asta era sinonim cu libertatea. Ei, aş, cât de tare ne înşelăm când suntem mici. Să fac ce vreau, când vreau. Teoretic, se cam poate. Practic, ce-am făcut cu toată libertatea aia? Hai, lasă, nu mai râde.
Moşule, nu mai ţin minte, eu ţi-am scris ţie vreodată? Nu poţi verifica puţin în cartea ta aia imensă, în care treci toate dorinţele tuturor copiilor acestei lumi? Eu ştiu doar că tu umblai pe la geamuri, să vezi că suntem cuminţi şi să tragi cu urechea, să afli ce ne dorim. Şi nu-mi amintesc să-ţi fi scris sau ce ţi-am scris. Tu mai ştii? Mi-ai adus tot ce mi-am dorit, ştiu. Dar totuşi, ţi-am scris vreodată?
De aia îţi scriu acum, să îmi repar cumva greşeala. Eşti supărat pe mine? Până şi Moş Crăciun se supără?
Nu ştiu cum să-ţi spun ce-mi doresc. Ştiu că va fi greu şi va trebui să te gândeşti cum să-mi spui că nu se poate. Te pun în situaţii delicate, dar aşa fac copiii care s-au făcut mari. Cine ştie, poate că încă simţim emoţiile alea de foarte demult când trebuia să-ţi spunem poezii. Sau poate doar pentru că aşa ştim noi să facem. Sau poate pentru că asta ştim să facem cel mai bine. Ne place să-i vedem pe alţii „încurcaţi”.

Moşule, ştiu, nu poţi, nici măcar pentru o clipă, să-i faci mici pe cei mari şi tineri pe cei bătrâni. Asta aş fi vrut să te rog. Asta aş fi scris pe lista mea de dorinţe. O clipă doar. Să fim noi mici şi părinţii noştri tineri. Şi să ne vii tu sprijinit în toiag. Şi să ne vină colindătorii pe la geamuri. Să ne fie alb şi ger. Ştiu, nu poţi. Eşti şi tu prea bătrân să mai poţi face asta.
Dar nu poţi face altfel? Să ne înveţi cum să facem să simţim ca atunci când noi eram mici şi părinţii noştri tineri? Asta trebuie să fie mai uşor de făcut. Să ne spui, că am uitat, am vrut să uităm, am chestuit ani mulţi să uităm, cum să facem să ne bucurăm iar şi să nu ne mai tot plângem din orice? Să simţim cu adevărat bucuria. Şi, mai ales, să credem din nou în tine.
Pentru că făcând asta, vom înţelege că magia e-n noi. Şi ne va fi mai uşor. Nouă, să păşim prin viaţă. Ţie, să ne vezi mai puţin încruntaţi.
Poţi face asta? Atât îţi cer. Şi da, am fost cuminte.

Cu drag,
tot eu,
copilul de ieri.

Foto

Publicitate