Jurnal cu nostalgii

Afară… aş spune că e cenuşiu, aş spune că e gri, ar merge şi mohorât, ar merge şi indecis, şi poate urât, după cum ar spune unii dacă i-am întreba cum e pe-afară. Dar cred că cel mai potrivit e să spun doar că e… normal. Sigur, normal pentru acest acum, al zilelor noastre. Că-n anii de demult, acest acum era deja acoperit de alb. Dar ne-am obişnuit şi cu asta. Nu ne mai mirăm atât de mult că ne plouă-n ziua de Crăciun sau ne e soare blând sau ne e uscat şi curat trotuarul pe care ne ducem paşii. Aşa cum ne-am obişnuit şi cu altele. Poate mai grele, poate mai absurde, poate mai gri decât gri-ul de afară. Deci e normal. Un normal al zilelor noastre. E drept, ne e dor. De zăpezile de altădată, de vremurile de atunci, de noi, cei de atunci, de oamenii care ne erau atunci aproape, ne e dor de tot şi oricum ar fi acum, dorul va rămâne. Dar e parte din noi aşa că ne-am învăţat şi cu asta.

Azi… nu prea ştiu. Oraşul în care locuiesc a ieşit din carantină. E singura noutate şi nici măcar asta nu era de amintit, dar nu pot lăsa rubricuţa goală. M-am mai întrebat cândva, tot la jurnal, care-i diferenţa dintre „azi” şi „afară”. În mare, ştiu. Dar ce-ar fi trebuit să scriu la azi? Doar data? Ce folos are? Apare data la publicare. Da, în jurnalele clasice era nelipsită şi extrem de importantă. Dar aici? Să scriu ce-am făcut azi? Eu? Nici în jurnalul clasic pe care l-am avut prin liceu şi facultate nu am scris la modul ăsta. Sigur, regret acum. Aveam tot gânduri, tot întrebări, tot câte un monolog. Rar, rar de tot, am scris exact ce am făcut. Şi sigur că acum aş fi vrut să pot citi ce-am făcut. Dar se pare că mi-e mai uşor să mă scriu aşa, prin gânduri. Adevărul e că nici nu fac în fiecare zi ceva care să rămână „consemnat”.
Deci care o fi diferenţa între acest azi şi acel afară de mai sus?

Mă gândesc… am avut azi parte de o surpriză. Draga mea colegă, o ştiţi de la poezia „Ne desparte o frunză”, a pus pe grupul de FB al clasei noastre din liceu o fotografie cu noi, cei de atunci, în clasa noastră dragă, cu unul dintre cei mai simpatici profesori. Şi nu ştiu cum să vă spun, dar am simţit şi mirosul de burete ud, atât de „acolo” m-a trimis cu totul fotografia aia. Ce copii eram! M-am uitat atent la fiecare coleg în parte. Curios, pe atunci nu-i vedeam aşa. Sigur, ne credeam mari, ne credeam tari. Avem visele prea mari pentru cât de mici eram noi, dar nu asta e problema. Chiar eram copii.
Mă uit şi la copiii pe care îi ştiu acum, unii la liceu şi ei. Parcă ei chiar sunt mari, faţă de cum eram noi. Nu, nu, nu. Nu eram mai buni, nu eram mai cuminţi, nu eram mai deştepţi. Eram tot copii. Ca ei. Dar parcă ei par mai maturi. E posibil să mă înşel, nu ştiu. Mă întorc la ce ştiu, la noi. Pe unii dintre ei nu i-am mai văzut de atunci, de la banchet. Pe unii i-am zărit în câte o fotografie pe FB, dar nu pe toţi.
Cu unii m-am întâlnit, am parcurs împreună alţi câţiva ani, la facultate. Dar aveam altă imagine despre cei pe care nu i-am mai văzut. Mă întreb, dacă azi i-am văzut atât de copii, cum o fi să-i văd acum? Trebuie să-mi iau albumul de atunci, să-l răsfoiesc. Da, nostalgii…

Ascult… ascult ceva ce mi se pare, pe cât de inedit, pe atât de potrivit şi de frumos. Când poezia primează, şi nu linia melodică, nu vocea, nu „imaginea”, şi totuşi se combină, iese ceva ce-mi place mult. Bine, e drept că îndrăgesc de mai multă vreme versul Mihaelei Baran. Aşa că piesa ASTA a fost o surpriză frumoasă.

Daa, daaa, ştiu ce ar zice unii dintre voi. Dar vise, taică, vise, aş vrea io 😀 😛

 

Foto