Jurnal „legal”

Azi… da, vineri. Mulţi ar fi fost deja în mini vacanţe, în weekend prelungit sau în „poduri” între libere pentru sărbătorile legale. Nu vi se pare că sună cam forţat? Cine ne-a legalizat sărbătorile şi în baza căror legi? Şi cele în care se munceşte pot fi numite ilegale? E doar un joc de cuvinte, nu vă supăraţi pe mine.
Americanii şi-au arătat recunoştinţa într-o sărbătoare pe care încă nu am importat-o. Sau nu cu tot ce ar putea însemna asta. Poate pentru că ea coincide cu perioada noastră de post şi nu putem gusta din carnea de curcan. Sau poate pentru că e mai scump curcanul decât micul pe care-l gustăm oricum câteva zile mai târziu, sărbătorind, cu mare fast, cum altfel, ziua naţională. Sau poate pentru că e mai uşor să spunem i love you decât sunt recunoscător pentru… sau mulţumesc pentru…
Se suferă şi se protestează pentru că nu e voie la parade anul ăsta. Şi implicit, la mici şi fasole cu cârnaţi. Parcă ne-a luat cineva dreptul şi mândria de a fi români. Ei, nu, cum adică denigrăm ţara asta în fiecare zi, cu fiecare ocazie? Ce contează asta? E altă poveste, n-are legătură. Noi vrem la paradă, să fluturăm steguleţe şi să fluierăm imnul. L-am cânta, dar e greu să trecem de al doilea vers. Să bem vin fiert şi să mâncăm pe săturate din bucatele tradiţionale, asta vrem. Că doar de aia suntem români. Şi ne-a fost luat şi dreptul ăsta. De-a arăta că suntem români cu adevărat. O zi pe an o putem face în haine de sărbătoare. În rest, o arătăm în cuvinte de ocară pe facebook, la semafoare, prin autobuze şi pe la vreo vamă.

Afară… pentru prima dată în „sezonul” ăsta, că nu pot spune anul ăsta, paşii mei au lăsat urme pe asfalt. Da, a nins „pe alocuri” şi, spre norocul meu, alocurile alea au fost în drumul meu spre muncă. O bucurie să calci pe alb neatins, să rămână paşii tăi acolo. Până îi vor călca alţi paşi. Sau până vor fi acoperiţi de alt alb, aşa cum se acoperă, în amintiri, veniri sau plecări adunate-n timp.

Mă gândesc… să vă rog să nu mă trageţi de… n-am codiţe, de mânecă. Nu am scris şi nu ştiu dacă voi putea scrie despre gândurile personajului din fumul de ţigată. Nu ştiu. Nu insist, las aşa, când e de scris, scriu. Dar să nu aşteptaţi. I-am creionat copilăria, am abandonat ciorna şi gata. Daţi cu bulgări, nu cu piatră 😀

Şi gata pe azi.

foto