Gânduri prin fumul de ţigară II

Aici, în cârciuma asta uitată şi ea de timp şi de idealuri, se poate ascunde cel mai bine. De zile şi de restul oamenilor. Unde să te ascunzi de oameni dacă nu chiar printre ei?, îşi spunea în rarele momente în care încerca să se îmbărbăteze. Nu ştia nici el de ce. La ce mai ajută asta? Dar avea uneori momente în care se vedea din afară, parcă se privea prin geamul unei cafenele de la margine de şosea. Cel dinăuntru, cu mâinile încălzite de cana aburindă, vedea lipită pe geam nu reflexia, ci o variantă a lui îmbătrânită şi înfrigurată, privind pofticios, din gerul de afară, înspre aparenta opulenţă dinăuntru. Şi i se făcea milă. Sau ruşine, nu ştie. Aşa cum li se face oamenilor când văd un copil al străzii cu nasul lipit de câte o vitrină de cofetărie. Îi era teamă doar de momentul în care va ajunge să întoarcă privirea. Aşa cum mai fac oamenii în faţa aceleiaşi vitrine.
Atunci, abia atunci, simţea că îşi e şi victimă, şi călău, că e şi cel mai mare vinovat, dar şi singurul nevinovat care duce pe umeri povara păcatelor întregii lumi. Şi credea, oh, cât credea atunci, că îşi poate fi şi singurul salvator.

Dar undeva, pe drumul ăsta dintre salvare şi pierzanie, o singură clipă şi un singur pas în lateral erau suficiente pentru a se dezechilibra şi a se rătăci între toate rolurile astea. Şi drumul devenea imposibil de parcurs, şi el rămânea suspendat între mâna pe care o întindea cerând ajutor, şi mâna pe care şi-o întindea pentru a se ajuta. Şi nu putea face asta decât aşa, ascuns între oameni pierduţi în alcool sau în propriile neputinţe. Privind spre cei care îşi cumpărau uitarea la sută şi fericirea de-o clipă la jumătate, oameni pe care cei de afară, cei cu vieţi care curg după reguli impuse de o societate care refuză să se mai privească-n oglindă, de teamă să nu-şi frângă şi ultima fărămă de ipocrizie, îi ocolesc. Sau îi scuipă cu tot patosul strâns într-o lume care îţi dă dreptul să crezi că ştii tot ce-i prin mintea şi sufletul celor pe lângă care treci. El nu se mai putea judeca nici pe el, şi-a pierdut demult orice reper. Dar îi privea pe toţi oamenii ăia, de la masa lui din colţ, şi încercând să le scrie povestea, reuşea să uite de a lui. Şi pas cu pas, seară de seară, asta i-a devenit drog. Se pierdea-n uitare, inventând poveşti de viaţă.

Lasă-l dracu’, e doar un beţiv, auzea în fiecare noapte în care paşii păreau că-şi doresc să uite drumul spre casă. Îi convenea asta. Cât de curaţi trebuie să fie să fie cei care strigă aşa. El avea neguri în loc de conştiinţă. Ce-ar fi zis dacă l-ar fi putut întoarce pe dos? Nu, mai bine aşa. Un betiv. Un alt beţiv, ca toţi beţivii lumii. Buni de nimic. Doar de condamnat. Să fie. El oricum se condamnă mai mult decât ar putea ei să o facă vreodată.
Acasă. Pentru el, doar un cuvânt care-i muşcă din prezent. Şi un loc în care este privit de ochi de sfinţi şi de părinţi. Unii din icoane, alţii din fotografii îngălbenite, aruncate peste tot. El nu mai face diferenţa. Pentru el, sfinţi şi părinţi, icoane şi fotografii, au devenit sinonime.
Acasă e locul în care nu mai are unde se ascunde. Şi poveştile alea inventate îl ajung din urmă şi-l obligă să-şi vadă propia poveste, ca pe un film care nu poate fi oprit.