Gânduri prin fumul de ţigară

Şi-a aprins o altă ţigară, nu mai ştia nici el a câta, le-a pierdut numărul de foarte mult timp, dar şi despre asta a zis, ca despre toate celelalte, că e ultima, şi s-a retras în colţul ăla întunecat dintr-o cârciumă obscură, să fie cu adevărat singur. Singurătatea de unul singur o suportă mai uşor. Când e singur între oameni, nu poate scăpa de încleştare. Atunci ar vrea să o ia la fugă. Să alerge fără oprire până când ar ajunge la capăt de lume, de pământ şi de viaţă. Dar ştie că nu poate. Că nu mai poate. Anii lui n-au zburat, cum le zboară anii oamenilor care au cui să mai deschidă câte o uşă. Ai lui s-au strâns toţi undeva la glezne şi i-au făcut paşii de plumb. Cum să alerge când el abia face câte un pas? Paşii îi sunt mici, lumea e imensă, i-ar lua o viaţă să parcurgă orice drum. Şi-ar da din viaţă pentru asta. Dar de unde să dea? Abia dacă mai are din asta câteva coji rătăcite prin buzunarele roase de lipsuri. N-are ce da. Dar nu-l interesează, oricum. Nici nu-l incomodează asta.

Îl doboară însă gândul că n-are cui. Că şi dacă-ar avea el, n-ar avea cine să primească ce ar fi de dat. Şi de gândul ăsta nu poate scăpa deşi a încercat toate metodele. A urmat sfaturi de medic, de prieten şi de bătrân. Ajuns la disperare, a încercat chiar şi leac de şarlatani. L-au ajutat doar să fie mai sărac puţin. L-a costat aproape tot să-şi dea seama că nu-l mai poate ajuta nimic. Ştia că nu-l mai salvează nicio licoare, dar pe atunci mai avea încă fărâma de nebunie care-l făcea să spere. Speranţa…, femeie de moravuri uşoare, îşi spunea. Foloseşte toate trucurile până când îi cazi pradă. Te abandonează apoi gol pe un pat cu aşternuturi îmbâcsite de păcat, şi pleacă râzând spre următoarea victimă. Spre alt nefericit care aşteaptă pomana unui zâmbet pe care-l plăteşte cu tot ce-a mai rămas din el.

Şi-a pierdut pe rând timpul şi banii, iubirea şi speranţa. Şi apoi n-a mai contat. A pierdut şi alte iubiri, alţi bani, alţi ani. În final, şi-a mai rămas doar el. Şi a pierdut şi asta. Nici n-a simţit, nu ştie exact când şi unde s-a întâmplat. I s-a părut doar că parcă s-a făcut dintr-o dată frig, dar crede că doar i s-a părut. De atunci, n-a mai avut nimic de pierdut şi brusc, viaţa i s-a părut mai uşor de suportat.
Nu mai ai grija nimicului din buzanare când ţi-s găurite, spune doar pentru sine. Şi nici a nimicului din tine când încetezi să te mai ai. Lasă, oricum nu-ţi ştiai purta de grijă.

A fost poet cândva. Într-un timp de care a şi uitat.  Şi acel timp pare că l-a uitat pe el. Nu i-a mai rămas de atunci decât cicatricea unei rime reuşite.
Se uită pierdut spre cei de la mesele din jur. Lumea le spune beţivi. El le spune rătăciţi în deziluzii. Dar ce ştie lumea? Poate tot ce el n-a ştiut vreodată. Sau poate tot ce a ştiut şi el cândva. Şi acest tot l-a adus aici, la masa asta din colţ de cârciumă obscură, la care s-a retras să fie singur în singurătatea în care nu mai are nimic. Nici măcar pe el. Un pumn de viaţă şi câteva ţigări îi sunt însă de ajuns pentru timpul de care are nevoie să-şi dea seama cât e de singur.

Foto