Nu am nimic de zis

Astăzi, poate mai mult decât în alte zile, s-a vorbit aproape peste tot despre oferte, super-oferte sau reduceri. S-a vândut şi s-a cumpărat. S-a vânat şi s-a luptat. Pentru a nu rata. Bucurii de moment, mai mari sau mai mici, s-au înşirat în funcţie de numărul de clickuri pe „adaugă în coş”. Nu despre asta vorbesc, e doar o constatare pe care am vrut să o am aici, ca introducere la ceva ce nu ştiu nici eu unde va ajunge, pentru că nu ştiu exact ce vreau să spun. Dar oare chiar trebuie să spun ceva? De ce? Doar pentru că e public locul ăsta în care mă scriu? Şi asta mă obligă? De ce n-aş avea voie pur şi simplu să înşir gândurile aşa cum se năpustesc, fără formă, fără fond, fără substanţă, fără direcţie şi poate fără niciun sens? Nu sunt expertă-n mai nimic, de ce aş scrie neapărat ceva care să transmită ceva? Uneori îmi vine aşa, să public o pagină goală, fără titlu, fără etichete, oricum nu ştiu exact ce să scriu acolo, fără imagine, fără categorie, fără nimic. Dar nu mă lasă wordpress. Şi mi se pare nedrept. Dacă n-ai nimic de zis, n-ai dreptul să spui nimic. Dar dacă n-ai nimic de zis, n-ai nici dreptul să le spui altora asta? Ar trebui să se poată. Măcar atât. Să fim lăsaţi să spunem, să strigăm, dacă vrem, că azi n-avem nimic de zis. Şi să arătăm asta, afişând pagini goale. Câte astfel de pagini ar fi publicate zilnic, oare? Câţi dintre noi recunoaştem că uneori pur şi simplu nu avem nimic de zis şi câţi o şi arătăm, asumându-ne asta? Nu am nimic de zis, dar sunt. Aici sau pe undeva…

Am primit recent, nu ştiu dacă au trecut zile sau săptămâni de atunci, pur şi simplu nu mai pot ţine pasul cu timpul în zbor, un like la o postare de acum câţiva ani. Nu contează care a fost postarea. Am tresărit puţin, e o surpriză fiecare semn dat unei frânturi din mine peste care până şi eu am lăsat să se aşeze praful. Nestingherit se aşază, nu-l tulbur nici măcar cu privirea. Mi-a venit să strig nuuu, nu mai citi, lasă, e scris demult. Ca şi cum scrisul care implică o emoţie sau un gând avute cândva se poate demoda. Ca şi cum încercăm cumva să ne dezicem de noi, cei de atunci. Cum am făcut cel puţin o dată-n viaţă cu cel puţin o fotografie din trecutul de ieri sau cel de acum o viaţă şi o zi, că aşa era moda atunci, aşa se purtau hainele, părul, decorurile. Râdeam şi noi, uneori cu obrajii aprinşi, când spuneam asta. Încercam parcă să ne scuzăm pentru ce vedeam. Mai ştim ce simţeam atunci când cineva ne-a spus să zâmbim înainte de a apăsa butonul care declanşa şi blitzul?? Şi astea s-au demodat între timp? Şi de asta ne e puţin jenă?
Dar nu contează, spuneam de scris. Putem evolua, sigur. Unii au făcut-o. Scrisul se şlefuieşte, condeiul se mai poate ascuţi sau toci, mesajele se ascund mai bine sau, din contră, se scot mai bine-n evidenţă. Dar mâinile care scriu rămân aceleaşi. Poate mai tremurânde, poate mai nesigure, poate mai încete. Dar aceleaşi. Şi ochii care trec peste scris sunt la fel. Deşi poate între timp s-au întunecat puţin. Sau poate au primit în dar strălucire nouă, cine ştie.
De ce, ziceam, să ne fie ruşine? Nu. Eu, eu am scris atunci. Mai prost sau mai bine, dar eu. Ştii, îmi amintesc ce m-a făcut să scriu aia. Am plâns atunci. Sau am râs în hohote. Sau chiar nu-mi amintesc nimic, dar ceva sigur m-a făcut pe mine să mă înşir atât de mult la vorbă. Sunt eu acolo. Cu toate ale mele. Cele de atunci.

Îmi aminteam vag ce-am scris aşa că am recitit. Şi am mai poposit puţin şi la postările de pe lângă aia. M-a tulburat puţin secţiunea de comentarii. Am găsit acolo oameni despre care nu mai ştiu nimic. Blogurile le sunt abandonate. Sau închise. Cele închise sunt măcar un semnal că au decis la un moment dat că nu mai vor să scrie. Sau nu acolo. Dar cele lăsate aşa, ca şi cum ai lăsa o uşă întredeschisă, ştiind că ieşi doar pentru câteva minute…
De doi dintre ei am încercat în trecut să aflu din blog în blog, căutând un semn, ştiind pe unde mai lăsau comentarii. Erau în vârstă şi vreau să cred că au lăsat blogurile pentru a avea timp mai mult pentru nepoţi…
Dar revin la ideea de început. Ar fi bine dacă ne-ar lăsa wordpress să publicăm, din când în când, când credem că nu avem nimic de zis, o pagină goală care să spună totuşi, deşi pare că nu spune nimic, ceva despre noi, cum ar fi: nu am nimic de zis. Dar sunt aici. Ar fi o super-ofertă să fie aşa.

foto