Scrisoare din alt decor

Dragă…,

Am schimbat puţin modul în care-ţi scriu. Calitatea hârtiei şi culoarea literelor. Am dat stiloul pe un creion tocit. Şi decorul e altul. Nu-ţi mai scriu din fotoliu, m-am mutat pe un scaun care mă obligă să stau cu spatele drept. O fi mai sănătos, nu ştiu. Dar cu siguranţă nu mai e la fel de comod. Nu mai cade lumina pe coala albă, nu mai apare jocul de umbre care mă făcea de multe ori să scriu ca şi cum m-aş juca şi eu cu ele. Nu simţeam că scriu, mi se părea că doar alerg literele de umbre şi ascund umbrele de litere. Era frumos. S-a schimbat tot. Cu tot. Şi nu eu am schimbat, a fost schimbat, mi-a fost schimbat. Şi forma plicului e alta. Mi-e teamă doar de faptul că nu vei mai recunoaşte expeditorul. Dar asta s-ar putea întâmpla doar până când vei deschide plicul. Pentru că în el, dincolo de multele schimbări, e tot cuvântul meu. Şi sunt tot eu. Şi asta nu se poate schimba la fel de uşor, mai ales fără voia mea. Uneori, chiar şi cu voia mea e foarte greu să schimb ce aş vrea la mine. Deci din afară e imposibil. Şi asta e cumva încurajator. Asta mă face să vreau să învăţ repede să scriu aşa cum mă obligă acest nou format. Nu şi ce. Că, orice-ar spune unii, asta încă o pot face fără obligaţie. Căci uite, îţi pot scrie ce vreau eu. E mai greu, da. Şi nu-mi place deloc aşa. Dar ce simplu ar fi să nu o mai fac doar pentru că scaunul şi lumina şi decorul sunt aşa cum n-aş fi vrut să fie. Pot sta fără să scriu? Nu. Atunci nu am decât o variantă: să fac tot ce pot să învăţ să folosesc creionul ăsta care zgârâie hârtia. Şi-mi pot imagina că, pe albul infinit din faţa mea, e joc de lumini şi umbre la adăpostul cărora-mi pot lăsa cuvântul să se odihnească.

Asta mă face să mă gândesc că parcă totuşi ar conta aspectul. Deşi ne amăgim că nu. Uite, am început să îţi scriu acum vreo două ore şi jumătate. M-am oprit des, nu am găsit opţiunile care-mi aşezau textul aşa cum îmi plăcea mie. Faptul că acum nu mai pot face asta mă incomodează mult, îmi ia din bucuria cu care-ţi scriam de obicei. Şi din avânt. Oare de ce? Fondul e acelaşi. Ideea e şi ea la fel. Sensul e neschimbat. Şi cu toate astea, doar pentru că nu mai e „decorul” aşa cum îl ştiam, mi se pare că nici ceea ce aş vrea să îţi spun nu mai e la fel. Asta-mi aminteşte de lucrările de la limba şi literatura română, cele care erau notate cu 8 sau 9 deşi nu exista nicio greşeală, doar pentru că „atenţie la scris”. Da, ştiu, şcoala e menită să te înveţe. Să corecteze. Nu comentez asta, fac doar o paralelă. Ştim că un text neglijent nu atrage deloc, indiferent de ceea ce ascunde el. Şi ne străduim să-l facem să arate bine. De ce n-am avea încredere în ceea ce dezvăluie el? Nu ştiu, mi-e greu să spun. Acum ar trebui să trec la aliniat nou. Dar asta ar face să se treacă la un bloc nou cu care nu ştiu să lucrez dar nu pot scrie la infinit aşa, fără un spaţiu mic, măcar.

Am dat enter şi încerc să-mi văd de gânduri. Dar ele zboară mai degrabă la setări, mai puţin la mesaj. Punem totuşi preţ pe formă. Îmi permit să fac paranteze invizibile, spaţiul îmi permite asta. Nu mi-au luat din el. Mă lasă să bat câmpii, dar mi-au luat iarba şi florile. E bine şi aşa. Până la urmă, dacă mi-ar fi luat cuvintele… cum ar fi fost, ce-aş fi făcut? Cum m-aş mai fi plâns acum? Aş fi desenat, probabil. Sau aş fi dansat. Da, aş fi plâns în paşi de dans. Şi ce coregrafie ar fi ieşit!

Uite, te întreb ceva, acum pe final, că tot încerc să mă obişnuiesc să scriu în decorul ăsta mai puţin prietenos: dacă postările ar fi limitate la o singură propoziţie, una singură, care ar fi prima ta postare? Eu ţi-aş scrie ceva banal, cred. Ţie. Eu simt şi dincolo de cuvinte. Şi m-aş semna, aşa cum o fac de obicei.

Cu drag,

tot eu. 

Foto