Puţin folk, puţin amar

Hei, dragilor! Cât timp a trecut de când n-am mai scris şi ascultat nimic la rubricuţa asta! Şi ce dragă îmi era. Încerc să alung din praful depus printre rânduri. Şi printre acorduri. Şi încerc să leg cumva ideile, să-mi adun gândurile. Îmi tremură puţin mâinile, recunosc. Păţesc asta de câte ori mă lovesc de lucruri care mă depăşesc. E drept, poate că sunt printre norocoşii care nu au avut ocazia să se călească în sensul ăsta şi de aia mă dă peste cap orice intervine din zona aia a răutăţii. Ba chiar a urii. Pe tot ce înseamnă inofensiv. Că ce rău poate face un cuvânt care doar urează? Dar se pare că unii nu înţeleg o urare. Şi nu o acceptă. Şi pentru că nu pot înţelege, o iau şi o duc în zona lor gri şi o transformă-n minciună. În fals. Ca să râdă apoi de ea. E mai uşor aşa.
Nu ar fi de condamnat, dacă n-ar fi dureros. E ca şi cum, pentru că nu crezi în Dumnezeu sau pentru că pur şi simplu nu te poţi bucura, din diverse motive, arunci gunoiul la picioarele colindătorilor care-ţi vin în prag. Diferenţa e că noi nu mergem peste ei. Ei stau la pândă, ca apoi să scuipe. Şi da, recunosc, mă doare.

E trist că s-a ajuns să se pună la îndoială până şi un „bună dimineaţa!”, pentru că da, şi asta e pusă la colţ. Că o spunem numai din vârful buzelor. Că de fapt n-o credem. Nu mă justific în faţa nimănui, mai ales în faţa celor cu care nu am absolut nimic în comun. Dar a fost vorba şi de voi toţi.
Fiecare dintre noi avem o viaţă. Cu un loc de muncă, cu familie, cu facturi de plătit, cu impozite, cu neplăceri, dureri, împliniri, eşecuri, credinţe, obiceiuri. Unii dintre noi am ales să lăsăm afară toate cele de mai sus şi să scriem despre altceva. Să ne salutăm şi să dialogăm altfel. Nu e nici mai bine şi nici mai rău decât în cazul celor care scriu despre toate cele de mai sus. Dar în niciun caz nu înseamnă că ne minţim.
Şi dacă există, şi există, oameni care nu vor sau pur şi simplu nu pot simţi altfel, nu e vina nimănui. Cu atât mai puţin a noastră, a celor care putem.

Am cunoscut acum vreo doi ani, la un chef, un cuplu care mi s-a lipit instant de suflet. Suntem prieteni. El, de un calm şi o căldură ieşite din comun. Ne-am întâlnit de zeci de ori, în situaţii diferite. E la fel. Nu ştiu dacă omul ăla ar putea vreodată să ridice tonul. Zâmbeşte mereu, vorbeşte blând ca un bunic şi e şi „nebun” când e vorba de distracţie.
Mi-a trecut însă o şoaptă pe la ureche. Pe care am alungat-o repede. Că nu e posibil ca un om să fie aşa. Sigur ascunde ceva, e un prefăcut.
Ce simplu e să etichetăm un om doar pentru că nu seamănă cu noi! Ce uşor acceptăm partea aia urâtă şi o respingem pe aia luminoasă.
Viaţa are de toate. Dacă nouă acum nu ne zâmbeşte, de ce-i împroşcăm pe cei care încă pot râde?

Nu merită, veţi spune. Sigur că nu. Dar nu pot înceta să nu mă întreb mereu ce rău facem noi toţi scriind aşa cum scriem, vorbind unii cu alţii aşa cum vorbim? Pentru că aşa mi s-a spus, că ar fi vorba de noi toţi. Sau şi de noi, n-a ştiut să-mi spună exact.
Oricum, facem o faptă bună. Că de fapt îi ajutăm. Să râdă. Deci rămânem aşa cum ştim să fim. Şi de dragul lor. Dacă au nevoie de noi pentru asta, de ce nu?

Am aflat că pe-aici
Ar sta lupi pe la porţi,
Să vâneze simţiri
Şi să muşte din toţi
Cei ce plâng sau suspină,
Cei ce râd fără vină.
Stau în umbră mereu,
Se feresc de priviri,
Doar împroaşcă şi fug
Căci se tem de lumini.

Vă las o melodie care, din păcate, nu a fost întregistrată în studio. Sper că se înţeleg versurile. Şi da, iubesc toate piesele Mădălinei, dar pe asta am reascultat-o recent şi e mai proaspătă-n minte.
Las şi versurile sub melodie, în cazul în care sunetul nu va fi de partea noastră.

„De departe, părem fericiți,
De departe, privirea se-nșeală,
Nu se văd nici greșeală, nici boală,
De departe, de ce ne bârfiți?

De aproape ce simt e etern,
De aproape și moartea ne cere
Și tu ești fericit în durere
Și eu sunt fericită-n infern.

De aproape e plâns nepătruns,
De departe vă pare rutină,
E de-ajuns, e de-ajuns, e de-ajuns,
A murgi, condamnați fără vină.

Întrebările sunt ghilotină,
Și au toate același răspuns,
E de-ajuns, e de-ajuns, e de-ajuns,
A murgi, condamnați fără vină.”

Foto