Scrisoare deschisă

Dragă…,

E luni. Septembrie, luni. Aşa mi-a venit, nu ştiu de ce am început cu asta. Poate pentru că aşa suntem noi, oamenii. Uneori împrumutăm, alteori furăm, alteori inventăm expresii, cuvinte, forme lipsite de fond, şi le spunem atunci când n-am prea avea multe de zis, sau nu ştim cum să o spunem, crezând că am spus totul cu ele. Că ele au spus totul. În locul nostru. Devin uneori clişee, e drept, dar culmea, ceilalţi, mereu ceilalţi, niciodată noi, înţeleg mai multe decât am fi vrut chiar noi să spunem. Septembrie, luni. Google spune că a fost lansată în 2008. Oare ce spuneau oamenii, ce ne spuneam noi, în septembrie, luni, înainte de asta? Şi înainte de multe altele. Şi nici măcar nu mai ştiam piesa, asta e şi mai ciudat. Am căutat şi asta. Zice că „acum, septembrie, luni, vrei din nou liniștea, de-atunci când toamna începea”. Zâmbesc. Nici n-a început bine toamna, în septembrie abia dacă face câţiva paşi, deci care început? Dar nu, nu fac analiză pe text. Nici măcar liniştea aia nu mi se potriveşte deloc.

Ţi-am spus că, lângă blocul meu, vin pescăruşii să doarmă? Ţi-am spus că seara, când se întorc de pe unde merg ei, am marea la picioare? Şi valurile undeva, deasupra? Şi nu, nu e linişte. E asurzitor, uneori. Dar e o zarvă care linişteşte. Ştiu, sună ciudat. Şi ştiu, poate nu e nici corect. Gramatica are uneori norme pe care sufletul sau mintea nu le-ar înţelege niciodată. Uneori, ambele rămân confuze în acelaşi timp. Şi nici ea pe ele. Cum să explici cuiva, blocat între reguli, că oricât de mare ar fi, gălăgia poate fi liniştitoare? Sau că-n zarvă îţi poţi găsi liniştea. Dar de ce i-ai explica? El n-ar înţelege, tu nu te-ai mai putea înţelege.
Nici ziua nu e linişte. Se strigă, se aleargă, se claxonează, se tace ascuţit, atât de ascuţit încât uneori se sparg aşteptările-n mii de cioburi care trezesc amintiri, se renunţă, se trăieşte, se îmbătrâneşte. Toate astea, la un volum aproape de limita de sus.
Dar ştiu, melodia nu e pentru mine, nu mie trebuie să mi se potrivească. Tocmai de aia mă întreb ce mi-o fi venit cu ea.

E linişte-n copaci, da. Sunt verzi şi vântul încă nu le tulbură nuanţa. Cred că ei au alt timp, alte anotimpuri, numai nouă ne e început de toamnă, lor nu le pasă de asta. Sunt nemişcaţi şi încă tineri. Dacă s-ar trezi cineva după un somn lung şi s-ar uita pe geam, nu cred că ar ghici data. Semn că nici sufletul n-ar trebui să ni se ascundă-n ploi. Dar nici sufletul nu ţine cont de date.
Numai noi ne ascundem între cifre şi ne uităm acolo, ne abandonăm acolo. Ne programăm tristeţi şi melancolii, le bifăm ca pe o simplă listă de cumpărături. Până şi emoţia o trăim grăbit. Să fie. Să fim. În rând cu lumea. Nu e suficient de trist că se întâmplă asta? La ce ne mai folosesc şi tristeţi impuse?
Ah, şi când vor începe frunzele să se fărâmiţeze… ce linişte ne va fi atunci! Abia de atunci.

Am văzut duminică un film. Nu el e subiectul, contează mai puţin. Unor băieţi, aflaţi într-un internat şcolar, le erau aduse scrisorile deschise. Mă gândesc acum, oare dacă poştaşul ar fi curios şi ar deschide plicul ăsta, ce-ar zice de tot ce-i scris? Ce-ar zice de mine, de tine, de noi? Cam ce spune despre noi ce e scris aici? Şi cine-i mai vinovat, eu, tu? Eu, că scriu asta, tu că o citeşti, că accepţi, conştient, să fii complice?
O scrisoare normală spune multe despre expeditor. Ce mai face, ce mai simte, pe unde-a mai fost, ce-a mai citit, de cine-i e dor. Şi din întrebările adresate destinatarului, se pot afla chiar poveşti de viaţă. Dar de aici?
Tu ce mai faci, ce-ai mai simţit? Măcar ăsta să fie concretul din toată neclaritatea asta.

E septembrie. Şi luni. Abia septembrie. Şi încă luni.

Cu drag,
tot eu.

Foto