Coregraf în devenire

No, fiţi atenţi că m-am hotărât. Mai ştiţi când v-am povestit despre experienţa mea la zumba? Am înţepenit când am căutat articolul şi am văzut cât timp a trecut de atunci. Aş fi băgat mâna-n foc că a fost 2019 pe la început. Deci practic eu de atunci n-am mai fost la bumţi-bumţi-bum?? Nu, staţi că mint. Că experienţa s-a prelungit puţin şi pe urmă a fost pauză şi pe urmă am fost la, atenţie, fitness de relaxare. Aţi citit bine, n-aţi înţeles nimic, că nici eu n-am înţeles nici atunci, nici după 4 cursuri, vă explic imediat, să-mi termin ideea. Şi m-a prins pandemia în plin avânt şi gata, aia e, nu m-am mai dus. Ce nu v-am spus eu în articolul cu zumba şi cu fetele alea despre care aş fi jurat că-s toate de la Junii Sibiului, aşa bine făceau sincron la mişcări, a fost că eu am dat dovadă de foarte mult spirit din ăsta coregrafic. Na, n-am vrut să mă laud, dar aşa a fost. Cumva, aveam o cu totul şi cu totul altă viziune despre mişcări decât avea antrenorul. Şi aproape toată sala. Şi berbec cum sunt, rar am lăsat de la mine şi am făcut ca el. Câteva mişcări acolo. Şi pe alea, din greşeală. Dar oricum, le făceam după ce schimba pasul deci nu se pune.

Să vă zic acum de treaba aia cu relaxarea. Pentru că la zumba nu mai puteam merge din cauza programului şi m-am tot simţit vinovată, am tot căutat ceva care să accepte şi din ăştia ca mine care pot merge numai seara. Dar sunt şi fiţoasă, recunosc. Adică nu vreau sală cu tras de fiare. Că eu fac implozie dacă ridic chestiile alea. Mă scufund, cum ar veni. Nici fitness normal nu vreau, că am fost la o oră şi după 15 minute eram împrăştiată pe saltea, antrenoarea striga că hai că poţi, eu hai zău? Stăteam pe salteaua aia ca la plajă şi râdeam să mor. Practic, am fost knock-out, numai capul mi-l mai mişcam.
Deci trebuia ceva mai light, fără grăsimi şi prăjeli. Şi am găsit asta cu fitness de relaxare. N-am ştiut ce e, m-am dus de curiozitate. Şi e cu dans mai lejer şi cu ceva mimică şi mers cu spatele drept şi aşa… un fel de ceai dansant. Nu zic că nu mi-a plăcut, dar eu mă obosesc mai tare când merg pe stradă, că atunci depun efort mai mult decât la ăsta şi n-am înţeles nimic. Cum de la zumba ieşeam ca după duş, aici n-am simţit nimic. Nici efort, nici mare relaxare. E drept, toate se făceau relaxat, se râdea, se zâmbea, se mişca graţios.
Am stat în mare dilemă până când, într-o zi, pentru că am ajuns cu o jumătate de oră mai devreme, am prins cursul de dinainte. Măi, erau terorizate fetele alea. Era fitness normal, cu tot ce trebuie. Mă durea pe mine numai când mă uitam. Practic, cursul ăsta la care mergeam eu era pentru relaxarea ălora care mureau cu o oră înainte. Să le resusciteze cumva. Eu mergeam numai la ăla, atât îmi permitea programul. Deci eu mergeam la băut apă, la un loc cu ăia care-au alergat la maraton. No bun, am zis, e tot mişcare, merge. Ei, n-a mai mers. Că pandemie, că… nu s-a mai deschis.

Acum am un obiectiv măreţ. Tot un fel de zumba, dar nu chiar. Eu acasă nu pot face zumba. Că am vecini şi deşi-s mică, tot se aude când sar. Şi n-am nici loc să mă desfăşor cum vreau şi cum urlă coregrafia-n mine. Dar vreau să fac ceva şi vă spun, nu ca să mă laud, ci ca să ştiu că mă apuc. Că eu de obicei aşa funcţionez. Dacă îmi propun chestii neimportante, nu le fac. Dacă apuc să le zic, mi-e ruşine să las nefăcut. Deci de aia vă spun.
Am învăţat cam toate dansurile mai vechi sau mai noi, alea de se dansează la unison peste tot: macarena, pinguinul, braşoveanca, meneaito, o răţuşcă stă pe lac şi… aţi prins ideea.
Şi acum am un mare obiectiv în acest sens. Mă obsedează o melodie, nu mai scap de ea şi dacă tot îmi ronţăie creierii, măcar să-mi ronţăie şi din calorii până învăţ dansul. Că e cu coregrafie şi e cu musai să-l învăţ. Şi pe urmă mă înscriu la zumba şi le dau lecţii la toţi. 😀
Despre asta e vorba. E greu? 🙄
Ăsta e.

Foto