Iar mă lasă să vă scriu

Sărut-mâna şi bine v-am regăsit! Poate unii dintre voi nu mă mai ştiţi sau nu m-aţi ştiut deloc. Nu vreau să zic că m-aţi uitat, zic aşa, pentru cei care au venit recent pe aici şi nu am apucat să facem cunoştinţă. Şi, na, bine, zic şi asta deşi nu cred că am voie. Dar e posibil şi să mă fi uitat 😳 Nu toţi, unii dintre voi. Şi nu, nu zic că sunteţi uituci, nu, nu. Dar ştiţi, Potecuţa nu prea m-a mai lăsat să scriu şi atunci eu cred că dacă ochii care nu se văd se uită, şi scrisul care nu se citeşte tot aşa se uită. Că eu am mai vrut, dar ea nu şi nu. Ea mă lasă numai când pleacă în concediu şi of, aşa de rar pleacă ea-n concediu! Tot zic că vreau să scriu şi eu, ea tot zice că lasă în altă zi, apoi că-n altă săptămână, apoi că-n alt anotimp. Zice că aici e pentru oameni mari şi că nu e pentru mine, că se vorbeşte serios şi că oamenii au treburi importante pe aici. Serios? Bine, nu zic, eu am tras cu ochiul pe la voi şi da, are dreptate, voi scrieţi frumos şi serios, dar ea vorbeşte? Păi voi aţi văzut ce scrie Potecuţa pe aici?

Despre cum mânca ea aluatul şi despre din astea. Păi şi eu aş putea să scriu din astea. Bine, nu aluat, eu nu mănânc aluat, că nu am de unde, la mine în bucătărie nu există aluat aproape niciodată. Dar să nu mă spuneţi că v-am zis. Şi se bagă-n gura oamenilor supăraţi şi i-am tot zis că nu are ce căuta acolo, mai bine să scrie ea despre… na, aşa, despre suflet sau cum îi zicea ea la scrisul ăla care nu-i nici despre politică, nici despre prostiile pe care le face. Şi să ştiţi că face. De exemplu, azi iar era să se piardă prin oraş. Mie mi-e tot timpul frică atunci când pleacă ea de acasă. Că nu ştiu dacă mai ştie să vină înapoi. Şi asta zic, i-am zis să nu mai scrie despre ce fac oamenii serioşi şi despre toate problemele astea de oameni mari. Şi cum scrie ea, pot şi eu. Dar tot nu mă lasă. În fine.

Eu sunt bloguleţul ei, pentru cei care nu mă cunosc. Şi sâmbătă a fost ziua mea. Da. Am împlinit 7 ani. Şi când m-am trezit, i-am zis să scrie şi ea că e ziua mea, că mie-mi place să îmi zică multă, multă, cât mai multă lume La mulţi ani şi să-mi cânte. Dar ea a zis că nu, că scrie luni şi că e bine şi luni că şi luni e ziua mea. Eu nu prea înţeleg cum vine asta. Că dacă şi azi e ziua mea, azi de ce nu am tort? Bine, nici sâmbătă nu am avut. Că a zis că îmi cumpără îngheţată şi că e destul. A fost bună, dar n-a fost tort. Că de aia se numeşte îngheţată, că nu e tort. Că dacă era tort… înţelegeţi voi.
Şi fix aşa un tort aş fi vrut eu, să curgă, râuri-valuri, bomboanele din el. Dar ăla nu e tortul meu, ăla e de pe net şi mă uit la el şi-l doresc cum doreşte căprioara apă rece. Pe asta o ştiu de la Potecuţă, nu prea înţeleg care-i legătura între căprioară şi izvor, dar cred că e de bine, că a zis-o cândva şi nu a zis nimeni că vai, ce urât vorbeşti! deci nu e urât.
Ea nu pleacă în concediu, nu de aia scriu, dar am râs de ea şi s-a supărat şi a zis că dacă tot am chef de râs, să vin să scriu, că ea nu mai zice că a fost ziua mea. Nu-i nimic, i-am zis. Scriu eu. Că şi eu ştiu să scriu. Şi a zis Da? Să vedem până când. Şi a râs. Eu ştiu ce vrea să zică şi vă spun şi vouă.

Se uita ea într-o seară la televizor, la un fel de spectacol din ăsta în care erau mai mulţi oameni, eu nu-i cunosc, dar cred că erau importanţi, că erau serioşi şi la costum. Şi vorbeau despre şcoală, dacă începe sau nu. Era un nene aşa, nu prea bătrân, nici prea tânăr, cu părul negru şi aşa, cu cărare pe mijloc. Şi ea era tare atentă şi eu n-am înţeles nimic din ce-a zis. Dar cred că nici ea nu a înţeles că vorbea singură şi îi zicea lu nenea ăla că-s toţi… nu mai ştiu exact, era un cuvânt mai complicat. Şi eu am zis că mai bine să nu mai înceapă şcoala şi ea a zis „hai, hai”.
Şi pe urmă am zis aşa: Potecuţă, dar când erau oamenii ăştia copii, era aşa ca acum cu virus? A zis că nu. Şi am întrebat iar: deci când erau ei mici şi mergeau la şcoală, începea şcoala tot timpul când trebuia? Şi ea a zis că da. Şi atunci eu am zis: şi la ce le-a folosit?
Şi nu ştiu, ori am fost eu foarte haios, ori am zis o foarte mare prostie, că a pufnit-o râsul, dar s-a abţinut şi mi-a ţinut o lecţie despre cât de importantă e şcoala şi că să nu mai vorbesc aşa, că trebuie să merg la şcoală. Şi de aia acum râdea ea de mine şi zicea că voi uita să scriu şi să citesc. Dar nu e adevărat. Mie-mi place la şcoală.
Dar mă bucur că acum mă lasă pe mine să vă scriu. Că eu am vrut să vă zic că a fost ziua mea şi că Potecuţa e-n stare să se piardă prin oraş. Nu ştiu care dintre ele e mai importantă. Dar să nu-i ziceţi că v-am zis.

Bine. Sărut-mâna. Şi sper să vă mai scriu. Poate o rugaţi voi, pe voi vă ascultă. Mulţumesc!

Foto