„Ana noastă”

Știți cum fac copiii atunci când sunt extrem de entuziasmați de ceva şi vor să povestească totul dintr-o singură respirație şi ar spune, dacă-ar putea, câte cinci cuvinte dintr-o dată, să nu piardă timp, să împartă cât mai repede bucuria lor cu ceilalţi, să-i vadă minunându-se, să-i vadă zâmbind şi aprobând, să-i vadă pur şi simplu fericiţi? Aşa sunt eu acum. Şi cred că ştiţi deja că nu mă pot preface nici măcar de dragul cuvântului.
Mă sugrumă emoţia şi cumva mă bucur că am în faţă o tastatură, nu o portavoce, chiar dacă aş vrea să existe o variantă în care eu să vorbesc, precum acei copii, şi scrisul să se înşire singur, la fel de repede. Mă bucur că nu o am, aş rămâne fără grai din cauza nodului din gât. Şi va trebui să încerc să mă temperez în scris, să dozez entuziasmul, să opresc ploaia de cuvinte care picură pe buze, direct din suflet, să pot pune punct, să nu scriu totul dintr-o suflare.

V-am mai spus, şi nu doar o dată, că eu nu ştiu să scriu recenzii. Şi nici nu aş fi dispusă să încerc. E mare lucru să poţi face asta. Necesită, pe lângă multe altele, o oarecare detaşare. Pentru ca textul tău despre o carte să poată fi numit aşa, trebuie să reuşeşti să dai dovadă de o doză, fie ea și foarte mică, de obiectivitate, iar mie asta-mi lipseşte cu desărvârşire, mai ales atunci când încep să-i respir filele. Deci ceea ce veţi citi în rândurile de mai jos nu e recenzie.
În primul rând, pentru că Ana scrisă de Em Sava nu e o carte. Îi spunem aşa pentru că, la un moment dat, „toate trebuiau să aibă un nume”, dar ea e istorie şi viaţă, e miros de pâine caldă şi de pământ care rodeşte, e urlet şi e scrâşnit din dinţi, e strâns din pumni şi e privire ridicată înspre rugă. Şi e, mai mult decât orice, câte puţin din noi, din fiecare. Pentru că-n ea ne sunt strămoşii şi între rândurile ei ne sunt rădăcinile.
Ana este acea poveste care nu poate fi povestită decât, eventual, de o bunică ce-şi leagănă nepoţii pe picioare. Altfel nu poate fi nici explicată, nici rezumată, nici spusă. Ana se simte şi se trăieşte.
Deşi se citeşte uşor, datorită stilului extrem de aerisit şi graţie talentului autoarei (pe care-l ştiam de pe blog şi din „Paşi”), mie mi-a luat mai mult decât aş fi vrut sau decât aş fi crezut. Pentru că fiecare pagină m-a făcut să mă opresc, să-mi amintesc, să revăd, cu ochii de adult, ceea ce auzeam, fără să înţeleg, pe uliţele satului bunicilor mei, în special în zilele de duminică, atunci când oamenii se adunau la porţi, în timp ce câmpurile pustii îşi trăgeau sufletul, şi puneau la cale zile de mâine, judecau vieţi, şi condamnau alegeri.
Acolo am auzit prima dată despre copiii născuţi din flori şi, asemeni Anei, când l-am văzut pe uliţă pe acel copil, l-am privit cu un soi de admiraţie, imaginându-mi că a fost găsit între trandafiri sau margarete. Am înţeles repede că nu e ceva de bine, se vorbea cu ură, se suduia şi se şoptea, ca şi cum ar fi fost ceva care, spus în gura mare, s-ar fi lipit de cel care o spune. Cum se fereau să spună numele „necuratului”, aşa vorbeau şi despre el.
Vorba dulce și toate regionalismele de care mi-a fost atât de dor m-au ajutat să mă transpun pe una dintre băncile alea şi să las povestea să curgă. Şi, Doamne, cum curge prin vene povestea asta și prin câte stări m-a trecut!

Am avut de multe ori impresia că Maria e întruchiparea unui popor întreg, al nostru, nu e doar o femeie, nu poate fi doar un om. Duce Maria cu ea, din copilărie până în adolescenţă, atâta gingăşie şi dulceaţă, câtă e-n toată limba asta a noastră în care râdem şi plângem, în care-am învăţat despre icoane şi Dumnezeu şi-n care am strigat-o prima dată pe mama. Şi duce şi durere şi duce şi răni, cum au tot dus, secole întregi, oamenii de pe pământurile astea care au rodit și lacrimi și patimi. Şi are Maria asta şi-o dârzenie cum am învăţat noi prin cărţile de istorie că ar fi avut toţi strămoşii noştri şi aşa cum greu ne e să ne imaginăm măcar că s-ar fi putut duce în acele condiţii și în acele vremuri.
Te face să te chirceşti de durerea ei, să strângi şi tu pumnii să-i fii aliat în lupta cu toată lumea şi cu toată viaţa, să-ţi duci mâinile la gură, de teamă şi de disperare, dar şi să-ţi pleci ochii a ruşine de toate câte te-au făcut să plângi şi să crezi că eşti învins, realizând cât de mic era de fapt acel lucru în faţa căruia ai fi fost dispus să cedezi.
Ai vrea să poţi intra în Sava, satul ăla cu oameni din două neamuri, aşezaţi „ca sâmburii unei nuci”, cu două biserici şi două limbi vorbite, dar un singur fel de a se bucura şi de a suferi, de a spera şi a respecta legi nescrise, reguli care stigmatizează pe oricine îndrăzneşte să le încalce.
Să intri acolo, să le strigi, să le explici, să îi rogi. Dar, mai mult decât orice, ai vrea să poţi să o iei pe Maria-n braţe. Să nu mai fie atât de singură-n disperarea ei.

Şi când crezi că durere mai mare nu mai poate fi, apare Ana, copilul cu tot cerul în privire, care îţi rupe bucăţi din suflet cu felul ei de-a înfrunta o lume despre care nici n-a apucat să înveţe prea multe, dar care o pedepseşte ca şi cum ar fi adus cu ea toate păcatele acelei lumi, pentru singura vină de a se fi născut. Se poartă Ana cu lumea asta de parcă ar fi simţit încă din pântecele mamei ei câtă nevoie are de blândeţe şi de lumină, de vorbă bună şi de chip senin. Dar lumea nu înţelege şi lumea nu are loc de căldură. Sau nu a ei.
Şi o iubeşti pe Ana şi din nou simţi nevoia să o aperi, aşa cum ai fi făcut şi cu mama ei. Şi te învaţă ea să iubeşti, să răspunzi urii cu zâmbet pe faţă, tăind însă cu privirea, să râzi şi să te bucuri, să visezi şi să speri. Şi să duci dureri şi să răzbeşti. Să înduri şi să nu spui nimănui Să ierţi şi să mai faci un pas.
E o carte pe care am ţinut-o la piept după ce-am citit ultima filă. Nu am putut-o lăsa. Am simţit nevoia să fac asta, ca şi cum aş fi îmbrăţişat o Marie şi o Ană şi, odată cu ele, şi toată viaţa lor care n-a reuşit să le învingă.

Vă rog să o citiţi! Nu e recomandare, e o rugăminte. Îmi veţi mulţumi, ştiu asta, deşi nu aştept mulţumiri. Şi nu mie. Lor, că au știut să ridice privirea atunci când nimeni nu ar fi crezut că se mai poate. Şi că prin asta ne dăruiesc nouă un alt motiv de a privi puţin altfel, mai plini de încredere poate, spre mâinele ce va să vie. Şi lui Em. Pentru cum a dat glas acestor vieţi. Și pentru că ne-a dăruit suflet între coperți.

În satul care se vede în poză, lângă carte, un sat aşezat tot într-o căldare, ca şi Sava, dar mai mică, în două familii diferite, înrudite prin cununie, naşi şi fini, s-au născut, la diferenţă de puţini ani, două fete cu acelaşi nume. Mai lung puțin, dar alintate la fel: Ana.
Bunicii lor, când vorbeau despre ele, spuneau fiecare că „Ana noastă a zis, Ana noastă a făcut… Ana voastă ce-a făcut?”. Erau, pe rând, Ana noastă și astfel le-a și rămas numele acolo. Ana noastă ăsta era mai mult decât un alint. Era iubire și era dulceață cum numai bunicii știu să ofere și să arate.
De acum, deși Ana e a lui Em, pentru că ne-a dăruit-o nouă și pentru că eu am simțit-o așa cum n-am mai simțit de ceva vreme o carte, va fi a treia Ana noastă și așa va rămâne în sufletul meu.

Em, mai mult decât mulțumesc nu pot să mai spun. Am vorbit serios când am spus că o iubeam pe Ana înainte să o citesc. Acum parcă e parte din mine.