Bucătăria prin ochii copilului de ieri

Dacă atunci când veţi ajunge cu cititul puţin mai jos şi vă veţi da seama că-i practic o leapşă dată de mine mie şi veţi spune că s-a dilit Potecuţa, să ştiţi că nu aveţi dreptate şi exageraţi. Sunt dilită natural, dilaila e un stil de viaţă, deci nu-i de la asta şi nu aşa se manifestă. Mi se trage de la prea multă bucătăreală prestată azi. Că am umplut azi bucătăria de aluat. Şi aşa mi-a şi venit ideea asta, să mă întreb lucruri, să-mi treacă vremea mai repede, să nu mă concentrez prea mult la oale, să nu-mi pierd răbdarea. Bine, vă zic ce-am făcut. Nu-i mare lucru: două feluri de plăcinte, unele cu drojdie, altele cu praf de copt. Un fleac, ar zice orice gospodină. Horror, jihad, mutat de munţi, zic eu. Le-am făcut să le expediez, altfel staţi liniştiţi, nici n-aş fi aprins aragazul pe căld… ploaia asta. Era cald când m-am apucat, între timp a turnat puţin. Aşa, ca vara. Şi cum mie-mi place să vorbesc cu mine, mi-am amintit treburi, m-am întrebat lucruri. Şi a ieşit de-o leapşă mică, din copilărie. Ceva de genul:

1. Când bunica/mama gătea, treaba mea era să… la bunica, cel mult să adun crema de pe castroane şi s-o mănânc. La mama nu prea multe că, aşa cum sunt eu acum, era şi e şi ea, repezită şi cu nevoie de spaţiu, nu avea loc de mine deci. Asta până când s-a prins că tai mărunt chestiile pentru salata de boeuf. Ea credea că am rădbare, spre deosebire de ea, eu eram doar foarte ascultătoare. Motiv pentru care eu aş mai face salată din aia numai dacă de asta ar depinde salvarea planetei. Pentru că nu, nu am răbdare deloc la chiţibuşuri din astea. În rest, câte ceva de curăţat, câte ceva de pus pe rând(zahăr, ulei, din astea) când prăjiturea.

2. Mirosul care mă duce direct în bucătăria bunicii/mamei este… la bunica în bucătărie ajung de câte ori simt mirosul aluatului de pâine. La mama… nu ştiu. Nu e unul specific, dar aş zice ăla de ciulama. Era şi mâncarea mea preferată în copilărie, ştiam şi o poezioară despre ciulama. Dar cum toată ziua eram acolo, nu e unul care să aibă exclusivitate.

3. Gustul care face cu mine acelaşi lucru… de la bunica e unul pe care am încercat să-l refac acum: cel de scovergi. Eu le ziceam plăcinte acre, nu ştiu de ce. Din aluat ca de pâine, prăjite în ulei. De la mama ar fi covrigeii cu brânză şi chimen, prăjitura îngheţată, biscuiţi „şpriţaţi”.

4. Dacă ar fi fost după mine, aş fi mâncat toată ziua numai… pufuleţi şi pufarine. Pufuleţi cum făcea un vecin, în curte, la o maşină din aia magică, nu mai există nicăieri, ştiu eu sigur. Îi făcea atunci şi îi turna în pungi care nouă ni se păreau imense. Un deliciu.

5. Deşi când eram copil mâncam cu poftă, acum nu aş mai putea mânca… în primul rând, mâncam sare cu cartofi prăjiţi. Practic, luam cartoful, îl băgam în sare şi îl mâncam. Bunicul meu zicea de fiecare dată: „nu vrei să-ţi aducă moşu o bucată de sare de la capre, să muşti direct din ea?”. Şi, ca orice copil, mâncam tot ce era verde şi foarte acru. Din lămâie, când era, muşcam ca din măr. Nu mai pot aşa.

6. Deşi ştiam că n-ar prea fi voie, prin bucătărie obişnuiam să… mănânc aluat crud de orice, pâine, prăjitură, cozonac. Şi să-mi bag mâinile până la coate în sacii cu făină. Acum nu mai am saci, dar tot mă joc când o pun în castron. Voi ştiţi cum se simte, nu? Nu se poate explica senzaţia.

7. Cea mai pregnantă amintire din bucătăria bunicii/mamei… de la bunica e una pe care o „aud”, o „miros”, o „gust” tot timpul: covata-n mijlocul bucătăriei, acoperită cu ştergar alb, cu aluatul la dospit pentru pâinea de Paşte. E aproape sfântă imaginea în sufletul meu. Şi nu vreau să mă acuzaţi de nimic rău, aşa o am în suflet.
De la mama e mai ciudăţel, eu în bucătărie îmi făceam temele. Şi uneori intra şi mai amesteca în oale, mai spăla ceva. Eu mă făceam că scriu… 😀

Gata. Dacă vrea cineva să-mi răspundă, nu trebuie să zică şi de mamă şi de bunică. Eu le-am combinat, că aşa s-a nimerit. Dar se poate şi numai cu una.

Foto