Ce-i în guşă-i şi-n… părere?

Am tot vrut să abordez subiectul ăsta cu voi, am tot amânat, n-am ştiut cum să fac să-l pot aduna, să nu fie cât un roman, şi nu l-am mai scris. Acum încerc, sper să reuşesc să mă încadrez într-o limită decentă a numărului de cuvinte 🙂
Despre modul în care ne spunem părerea în anumite situaţii vreau să discutăm. Sigur, e foarte important să spunem ce gândim şi cred că e şi de preferat. Dar oare chiar oricum, oricând, părerea noastră trebuie să fie auzită? Şi oare chiar e în acele situaţii fix ceea ce gândim? Vă voi da câteva exemple, să înţelegeţi mai bine ce vreau să spun, nu că n-aţi putea voi pricepe, nu pot eu spune ce vreau altfel 😀 Şi e mai uşor aşa, altfel ajungem pe la izvoarele Dunării dacă vorbim la modul general.
Avem cu toţii preferinţe în absolut toate domeniile, sunt lucruri care ne plac, sunt lucruri care nu ne plac. Despre astea din urmă vorbim, mai exact despre cum spunem că nu ne plac. Sau nu le vrem. Eu cred că cele mai multe, dacă nu toate, ţin exclusiv de noi, de nevoile noastre, de dorinţele noastre, de resursele noastre, interioare sau nu, de gusturi şi atât. De noi, cu tot ce suntem.
Cred că nu e despre alţii, decât în foarte puţine cazuri. Că nu ne place un anumit gen de muzică, ţine de gusturile noastre, de felul în care suntem „construiţi” şi ok, hai, de educaţie, dacă e să vorbim de un anumit gen, deşi nu se aplică în toate cazurile. Nu ascultăm acel gen pe care-l blamăm, din toate aceste motive, nu pentru că noi credem că cei care ascultă sunt… cumva. Nu? Când rămânem singuri, când nu ne aude nimeni, când simţim nevoia să ascultăm ceva, de ce alegem muzică clasică sau operetă? Pentru că asta ne face să ne simţim bine, pentru că asta ne place, pentru că asta ascultăm de obicei, nu pentru că ne abţinem de la rock, crezând că rockerii sunt satanişti, rapperii sunt drogaţi, maneliştii sunt proşti etc. Şi atunci, când vine vorba despre asta, de ce uneori simţim nevoia să fim mironosiţe sau să lovim în stânga şi-n dreapta? Nu ascult rock, ascult hip-hop, punct. Dar nouă ne place cu „ce, rapp? Ăla-i pentru drogaţi, mă, eu-s cult”.

Nu ne place carnea de miel. Nu ne place gustul, nu ne place mirosul, nu ne pică bine, nu avem voie, din motive medicale, sau suntem la dietă. Faptul că nu ne place nouă nu transformă mâncarea aia în ceva dizgraţios. De ce să simţim nevoia să exprimăm, la o masă la care cineva mănâncă asta, cât de scârbos e şi să ne mirăm cum poate înghiţi omul ăla aşa ceva?

Asistăm la o discuţie. Cineva, foarte entuziasmat, povesteşte despre faptul că şi-a îndeplinit visul de a sări cu paraşuta. Vorbeşte despre senzaţii şi explozii de emoţii.
Noi n-am sări cu paraşuta. De ce? De frică. Frică de înălţime sau de orice. Pentru că poate credem că e periculos. Pentru că nu suntem fanii sporturilor extreme, pentru că nu ne-am dorit niciodată, pentru că altceva ne face fericiţi. Pentru că toate „nu-urile” astea-s despre noi şi nu despre cum îi vedem pe cei care fac asta.
Şi atunci, de ce replica noastră e „vai, dar e o porcărie asta, dragă, eu îmi preţuiesc viaţa, numai inconştienţii şi nebunii fac asta”. Deci noi nu că ne-am teme sau că pur şi simplu nu ne dorim nu facem asta, nu. Noi am vrea. Dar ni se pare că e treabă de nebuni şi de inconştienţi şi aia e, noi ne comportăm civilizat, ne abţinem, facem compromisuri cu visele noastre, ne lăsăm pe noi pe locul doi, punem prinţipurile lumii pe primul loc, să dăm bine în faţa lumii.

Cineva ne spune că şi-a luat un TV din ăla ultra mega super extra, din ăla care face şi prăjituri, ştiţi voi. Noi nu vrem şi ştim că nu vom lua pentru că: avem deja un TV şi e suficient pentru ce pretenţii avem de la un TV, nu avem bani suficienţi sau, dacă-i avem, nu-s de dat pe un televizor, nu avem unde pune un TV cât o sufragerie, nu ne plac televizoarele atât de mari, nu ne uităm la TV deci nu avem nevoie, ni se pare mult prea scump pentru ce ştie să facă. Cam astea ar fi cele mai des întâlnite motive şi cam la astea ne-am gândi, nu? Nu.
Că noi suntem altfel deci, automat, şi motivele sunt altele şi trebuie să-i spunem omului că a-ţi lua un astfel de TV e dovadă de snobism. Deci da, dintre toate motivele, ăsta ne împiedică pe noi să-l luăm. Mai şi e replica aia cu sacrificiul în numele altora, aia-n care noi, evident, decât să-i aruncăm pe TV, mai bine-i donăm unui centru de ajutorare a gândacului cu pete verzi, pe genul „eu nu mi-aş lua aşa ceva, sunt oameni care mor de foame şi mă gândesc la ei”.
Avem cu toţii păsărelele noastre, da. Stoluri de păsărele, de vulturi, de ulii, de şoimi ai patriei zboară lin prin capul nostru. Dacă stolul omului a fost acel TV, dacă şi-a pus ban pe ban să-l cumpere şi dacă juma’ de an mănâncă numai pâine cu apă, chiar ne dă nouă dreptul să-l etichetăm?
Bun. Credem asta despre genul ăsta de persoane. Nu e de condamnat, avem dreptul la părere. Dar concret, în discuţie, cu omul în faţa noastră, dintre toate motivele de mai sus, numai pe ăsta l-am găsit când argumentăm de ce noi nu ne-am lua un aşa TV? Şi o facem practic fără să fim întrebaţi, fără să încerce cineva să-l îndese pe gâtul nostru, fără să fim întrebaţi dacă noi ne-am lua sau nu. El spune că şi-a luat, noi, cu ochii peste cap, mvai, ce snob eşti.
Dacă asta ne spune nouă ceva despre acel om, oare ce spune replica noastră despre noi? Hm, greu de zis.

Şi, în fine, că oricum aţi înţeles din primul exemplu, las şi preferata mea: postările de adio de pe bloguri. Nu ştiu dacă şi pe FB e la fel. De ce ar renunţa cineva la blog? Din lipsă de timp, a intervenit altceva în progamul lui obişnuit şi nu mai poate sau nu mai vrea să aloce timp şi pentru asta, crede că nu mai are inspiraţie, simte că nu se mai regăseşte, nu-i mai face plăcere, şi-a găsit altă pasiune sau, pur şi simplu, nu mai are chef şi nu mai vrea. Ar mai putea fi motive pe care le-am uitat, dar cred că astea-ar fi cele principale.
Dar de ce să fie simplu când poate fi complicat? Şi de ce să spunem asta când putem strecura şi nişte răutate stropită cu jigniri, nu? Doar putem scrie că „mi-am dat seama ce porcărie e blogul şi statul pe blog. Sunt atâtea cărţi fabuloase şi oamenii, în loc să pună mâna să citească literatură de calitate, citesc bloguri şi scriu pe bloguri” sau „în loc să-şi educe copilul, stau pe bloguri” sau „în loc să se vadă cu prietenii, stau pe bloguri”, evident, pe modelul eu. „Eu am prieteni cu care ies, eu nu sunt un singuratic deci eu nu am timp de aruncat stând aiurea pe bloguri, ca mulţi alţii”.
Păi nu? Măcar să ne asigurăm că nu-i pare rău nimănui că nu mai scriem, lăsăm tot veninul pe preş şi ştim o treabă.

Deci dragilor, despre astfel de păreri vorbesc. Nu-mi plac filmele lui x pentru că asta şi asta şi asta, argumenat. Sau nu-mi plac şi punct. Nu-mi plac filmele lui y pentru că-s filme pentru proşti, când cineva tocmai s-a arătat încântat de unul din ele, e ciudăţel puţin. Sau poate mi se pare.

Voi ce credeţi despre asta? De ce uneori simţim nevoia să înţepăm aşa, să jignim, să aruncăm frustrări? Sau chiar e vorba de sinceritate în toate astea?

Foto