Raport gastronomic

Încep brusc, iar n-am introducere. Eu v-am mai spus de câteva ori despre mine că nu sunt o bucătăreasă cu care să mă mândresc în faţa marii adunări. O recunosc, mi-o asum. Dar nici nu-s chiar dezastru total, să fim rezonabili. Adică, dacă mă apuc de un pilaf, chiar ştiu că se pune şi orez în treaba aia, nu pun apă cu sare şi aştept minunea transformării. Aşa cum, în ciorba de văcuţă (apropo, oare de ce în toate meniurile de la restaurant se numeşte „de văcuţă”? Bine, sunt de acord, sună mai bine decât vacă, dar de ce nu e vită, să zic? Şi până la urmă, vaca ce vină are că provine din latinescul… care-o fi sau că unii i-au dat alt sens? Bine, vor să sugereze că nu a fost chiar vacă, a fost mai tinerică decât vaca, dar să-i pună vârsta, eventual. Ciorbă de vacă – 2 ani jumate) ştiu să pun văcuţă, nu puiuţ sau porcuţ sau mieluţ. Nu-s pe semipraparate şi nici numai cu fast-food. Gătesc deci. Şi de nişte ani mulţi, mai şi mănânc ce gătesc şi încă sunt bine, zic. Alooo, aia nu-i de la mâncare, e de la altceva şi nu mai trece. Scuze, am vorbit cu persoana care-a şuşotit că „aaa, deci acum se explică multe”.

Dar nu fac fiţoşenii. Vă explic ce-s alea. Le spun fiţoşenii mâncărurilor care se împart în două categorii. Prima categorie e aia în care sunt felurile care necesită timp. Dar timp, nu aşa, o oră, două. Nu. Sunt alea cu spălaţi, tăiaţi, tocaţi, feliaţi, condimentaţi, turnaţi, lasaţi la rece câteva ore, de preferat peste noapte, pentru frăgezire, scoateţi, lăsaţi să ajungă la temperatura camerei, între timp faceţi sosul, tocaţi, aşezaţi, puneţi la abur, luaţi de pe foc, lăsaţi, puneţi la alt abur, amestecaţi, luaţi, lăsaţi, fugiţi la grădiniţă să luaţi copilul vecinei că ea e prinsă la muncă, reveniţi, faceţi alt sos, amestecaţi cu primul, faceţi blat, coaceţi, răciţi, tăiaţi, puneţi un strat de, lăsaţi, mai faceţi un blat, puneţi peste, coaceţi, scoateţi, lăsaţi la răcit, asezonaţi cu, tăiaţi felii şi, dacă aveţi timp, mâncaţi. Dar cel mai probabil nu aveţi timp, că începe ceremonia de absolvire a facultăţii şi aţi fost invitat de copilul pe care l-aţi luat de la grădiniţă când aţi început să gătiţi. Poftă bună!
Mno, nu. Cu toată admiraţia pentru toţi cei care au talent şi răbdare, şi sunt serioasă acum, astea nu-s de mine. Eu nu pot sta o zi întreagă în bucătărie, că până e gata, uit de ce m-am apucat să gătesc. Şi dacă mă apuc de un tort, până la final, cu atâtea creme şi blaturi şi spume şi alte creme, sigur trântesc un mujdei să pun peste, că, am zis, uit ce-am vrut să fac.

Tot fiţoşenii le spun şi mâncărurilor pe care nu le pot pronunţa. Alea de nu ştii ce-s, dar de fapt sunt la fel de banale ca ceafa de porc la grătar. Ştiţi, alea pe care şi la restaurant(fazan 😛 ) ne e teamă să le comandăm, să nu ne trezim cu te miri ce coropişniţe-n farfurie, dar parcă nici n-am întreba, să nu ne facem de râs latura aia pretenţioasă. Sau comandăm, tot influenţaţi de latura aia, crezând că vedem perle în sos de fir de aur, şi primim ca bunica, pe când era membra unui ansamblu din oraş şi au mers ei prin capitală la un spectacol. Au oprit la restaurant şi, toţi foarte tineri, deloc umblaţi mai departe de căsuţa lor, au comandat omletă, că le-a sunat lor foarte interesant şi şi-au zis că-i vor da pe spate pe cei de acasă când vor povesti ce-au mâncat. Când au văzut că au primit păpărada lor de toate zilele, le-a cam pierit cheful de a se da domni de capitală.
Că da, de obicei, astea cu ţule, hule, qule pe pat de, neaparat pe pat de ceva, orice, altfel n-are farmec, şi obligatoriu cu o reducţie de, sunt, de cele mai multe ori, ori tocăniţe, ori hai, o bucată de carne prăjită, pusă artistic peste un fel de iarbă.
La astea îţi ia mai mult să traduci, să te prinzi ce-s decât să faci sau să mănânci. Deci nu. Şi tot aici intră şi alea care chiar nu ştii ce sunt, care au toate ingredientele din gama „asta-i mâncare sau piese de laser cu rază lungă?

Acestea fiind zise, m-am apucat să fac ceva ce am mâncat într-o vizită şi cum mai simplu de atât numai pulpa de pui pe grătar poate fi, am zis că merită. Somon în hârtie de copt în tigaie, cu sos … nu ştiu cum se numeşte, probabil are nume elegant, cu brânză albastră 😀 . Bine, hai să fiu o lady. Deci: somon cu white dressing avec blue cheese mimimu momomu mit butter.
Cum eu făceam somonul la cuptor şi dura mai mult până se încălzea cuptorul decât până se făcea peştele asta, şi cum nu mă lasă sufletul să comit perversiuni asupra lui, adică să-l pun în ulei, acţiunea asta fiind, în lumea somonilor, echivalentul punerii apei peste vin în lumea finilor cunoscători ai lui Bachus (Mamăăăă, ce-am scos! Pauză, să mă admir) şi cum am mai franjurat bucăţi că şi pe tigaia unsă se mai lipeau, mi s-a părut genială ideea. Şi chiar e.
Nu mă laud. Dar sosul a ieşit. Bun, aspect plăcut, mi-am dat nota de trecere. Numai dacă scapi oala în papuci poţi da rateuri cu sosul ăsta, normal că mi-a ieşit, nimeni, absolut nimeni nu poate rata, de aia mi-a ieşit. Topeşti unt, pui brânza fără să scoţi mucegaiul din ea, topeşti şi brânza, pui lapte, amesteci uşor, gata. Deci da, repet, de aia mi-a ieşit.
Pun peştele pe hârtie de copt, pun piper în ploaie, dau cu tandreţe o singur pâs dintr-un ulei de măsline în spray, îl învelesc, îi cânt, în pun pe spate în tigaia încinsă, dau focul mic, sfârâie, pun farfuria pe masă, pun sos, scot oregano, întorc peştele, nu mai am răbdare, dau focul tare, caut lămâia în frigider şi… şi hârtia îşi aminteşte că are un mare ţel: să devină Anna Lesko, varianta reinventată şi… ia foc şi da, precum idolul ei, arde practic în flăcări.

Şi eu înţepenesc, primul impuls a fost ăla de a lua un pahar cu apă (am mai vorbit noi de cum se duce naibii teoria când suntem puşi în situaţii limită şi acţionăm după alte legi atunci), noroc că îmi amintesc că nu bun, deloc, nţ, apoi am vrut să iau tigaia să o arunc sub apă, iar am avut noroc că-s ardeleancă şi până pun în aplicare ce gândesc, uit.
În tot timpul ăsta, evident, hârtia îşi vedea de flacăra ei. Am luat o cârpă şi am vrut să acopăr toată treaba, să palmez, cum ar veni, dar nu ştiu ce m-a apucat că m-am trezit dând peste tigaie cum dai după muşte, cu mişcări scurte şi repezi.

De stins, s-a stins. Dar peste mine au început să cadă, romantic, fulgi jucăuşi de… na, pot zice că am avut confetti, varianta la reducere, mici, foarte mici, şi foarte negre. Care, atinse, se lipeau pe… peste tot, lăsând o dâră la fel de neagră. Peştele n-a păţit nimic, n-a fost agresat, n-a rămas cu sechele, nici n-a tresărit, cred că s-a simţit ca prin restaurantele alea cu multe stele când vreun chef cu viziune se apucă să-l flambeze în nu ştiu ce băutură extra fină şi extra scumpă. Eu l-am flambat gratis.
A fost bun, da. Numai că până am terminat de râs şi de strâns negreala de pe jos, de pe aragaz, de pe pereţi şi din păr, s-a răcit. Dar a fost bun.

Eu atât am avut de zis. Deci da, ştiu să gătesc.

Foto