Jurnal de… abia iunie

Azi… iunie, luni, abia iunie, încă luni, şi tot aşa. Ne putem juca la nesfârşit. Sau măcar până la finalul zilei. Văd iar cozi pe drumurile dinspre mare şi munte, iar nervi, iar nerăbdare, iar zgomot de fundal. Ce repede ne-am întors la ale noastre. Şi ce frumos am visat. Se făcea că lumea… dar n-a fost decât un vis. Mai bine aşa. Cum am fi trăit într-o lume schimbată, cum ne-am mai fi găsit reperele, unde ne-am mai fi retras şi de ce-am fi făcut-o fără toate motivele astea de căutare a unui punct de sprijin? E abia iunie. Şi vara e lungă.

Afară… sufocant. Nu mă plâng, doar constat. Se anunţau ploi şi furtuni. N-au fost. În schimb, soarele a ars cu putere. Asta face soarele, ştiu. Dar bunicii voştri nu spuneau că „prea arde soarele, vine ploaia”? Nu am înţeles niciodată cum de ştiau, dar acum o mai zic şi eu. Sigur, nu o nimeresc prea des. Îmi amintesc că eram la bunici, la ţară, niciun nor pe cer, era seninul ăla de poveste, nu adia nici vântul, şi o auzeam pe bunica: „prea arde soarele, va vini o ploaieeee”. Şi mie mi se părea normal să ardă soarele, era iulie, cum să nu ardă? Dar nu, ea ştia „arsura” aia şi ştia când arde de ploaie şi când arde că aşa face el.
Şi m-am trezit şi eu azi spunând de ploaia care ar trebui să vină, că prea sufocant a fost. M-am bazat şi pe avertizarea ANM şi tot n-a venit. Încă.

Mă joc… cu ăsta. Ştiţi ce e, nu se poate să nu. Sunt la fel de încântată şi fascinată de el cum eram şi-n copilărie. Fabulos. Şi nici pe asta n-o pricep. Am spart unul în copilărie, să înţeleg, să văd, normal că s-a dus totul. Bucăţele de sticlă, oglindă, biluţe minuscule. Şi tot n-am înţeles. Pe ăsta nu-l mai sparg.

Ascult… ASTA. Şi tac. Că… ce-ar mai fi de spus?

Foto