Cât de rustic să fie „rustic”?

Nu ştiu dacă m-aş fi gândit vreodată să abordez acest subiect aici, dar am văzut nişte fotografii care mi-au stârnit reacţii şi emoţii diferite. De gândit, aşa, în treacăt, în perioada concediilor, când „vâsleam” pe diverse site-uri, m-am mai gândit, dar nu la modul foarte serios. După ce le-am văzut însă, parcă am perceput altfel decât înainte şi ştiu că e vorba de foarte mult subiectivism. Dar nu pot şi nu vreau să mă debarasez de el.
Am mai povestit aici, am mai spus şi prin comentariile voastre cu acest subiect, că nu exista vacanţă de vară în care să nu merg şi la bunici, la ţară. Un sătuc capăt de linie, cum îi spuneam noi. Cu maşina, mai departe de sat, nu se putea merge. Şi spun numai de vacanţele de vară pentru că, în multe ierni, nici până-n sat nu se mai putea ajunge cu maşina din cauza nămeţilor. Şi oricum, trecea o maşină la câteva zile bune, când mai venea câte-un orăşean.
În rest, căruţele sau paşii apăsaţi de greutatea de pe umerii ţăranilor erau cele care ridicau praful uliţei de la un capăt la altul. Nu era sat din acela cu o casă pe-un deal şi alta pe altul, dar era şi este cel mai frumos sat din toată lumea asta. Aşa cum este satul fiecărei copilării, indiferent unde se află el pe hartă.

Eram adolescentă când a „intrat telefonu'”-n sat. Până atunci, în capu’ satului, la primărie (adică o cameră cu o masă mare în mijloc şi scaune rabatabile, din lemn) era un telefon cu manetă. Intrai, dădeai sara bună, te puneai la rând, răspundeai politicos la toate întrebările, de la „da’ tu a cui ieşti, maică” până la „şi unde dai telefon”, apoi ascultai, la fel de politicos, convorbirile celorlalţi, că nu aveai de ales. Camera era mare, tavanul era înalt şi exista un ecou pe care îl aud şi acum şi care-mi străbate şira spinării. Femeile, cu auzul îmbătrânit, la capătul unui telefon şi mai îmbătrânit, aproape că urlau. Din stradă, după ora 19, când deschidea primăria, adică după ce primăriţa îşi închidea animalele din ogradă şi pe cele întoarse de la păscut, părea că acolo sus, în sala aceea mare, e un haos total, o ceartă fără de sfârşit.
Când îţi venea rândul, spuneai numărul la care vrei să suni, erai întrebat şi ce vrei să vorbeşti şi, tot politicos, că aşa ai fost învăţat, spuneai tu ceva acolo, ştiind că oricum vor afla tot, că nu exista intimitate acolo, nici secrete şi nici vorbă de linişte. Te întreba şi dacă e cu taxă inversă. Nu era. Cum să fie? Ar fi fost ruşine să fie. Sunai la fiica bunicilor tăi, i-ar fi povestit tot satul dacă era. Primăriţa ridica receptorul, învârtea maneta de câteva ori, nu am înţeles niciodată mecanismul, nici de ce uneori învârtea de cinci ori, altădată numai de două, şi apela centrala de la poşta din comuna de care aparţinea satul.

Doamna de la poştă suna la numărul dat, spunea că e un apel din sat, dacă-l acceptă sau nu, era acceptat de fiecare dată, şi începeai timid cu „ce faci, mami? Eu bine, am ieşit prin sat” şi vedeai în dreapta ta coate date între femeile care fie aşteptau la rând, fie nu mai aveau altă treabă decât să stea să audă toate convorbirile serii, şi auzeai e fata lu’, ei sunt la oraş, la apartament, ea lucrează acolo şi ta-su acolo, da’ fain mai vorbeşte fata asta cu mă-sa, îi crescută bine, da ce-o zâs acum? şi tu îţi încercai norocul cu un „mami, vreau să vă rog să mă mai lăsaţi câteva zile, a venit şi x şi e ziua lui şi suntem mai mulţi şi vrem să facem un chef şi mă roagă să mai rămân şi te rog, îi spui şi lui tati când vine?” şi radiai de fericire când primeai acordul ei sau când se nimerea să fie şi tati acasă şi îţi spunea el direct, după un interogatoriu ca la carte, desigur, că da, e în regulă să depăşeşti perioada stabilită.
Mulţumeai, îi pupai şi închideai. Primăriţa suna iar la poştă, întreba cât costă, plăteai, o sumă modică, şi asta m-a mirat de fiecare dată, era echivalentul mărunţişului de azi, 50-60-70 de bani, şi deşi ai fi vrut să pleci, trebuia să mai stai, să le răspunzi ce-au zis, da’ de ce vreau să mai stau, da’ cine vine şi ce chef facem, unde şi când. Şi plecai aproape alergând să le dai vestea bună prietenilor că eşti lăsat să mai stai.

Chefurile se ţineau la cămin sau la şcoală, într-o parte de şcoală care nu mai era de ceva vreme folosită la cursuri, sau acasă la doi prieteni care stăteau de multe ori singuri. Bunicii lor nu mai erau şi părinţii lor, ca mulţi alţii, nu aveau concediu, deci ei erau singuri şi stăpâni pe casă. O casă bătrânească, aşa cum erau toate din sat. Curte mare, în partea dreaptă căsuţa mică în care, pentru a putea intra, băieţii mai înalţi se aplecau, cu o bucătărie şi o cămăruţă cu pat înalt, cu dormeză şi o măsuţă roasă de deceniile trecute peste ea. În stânga, urcai pe trepte şi ajungeai într-un hol din care intrai în două camere mai măricele şi în capăt, în alta mai mică. Nu ştiu dacă aveau televizor, oricum nu ne interesa nici cel de acasă, nu se prindea decât TVR1 deci nu îl aprindeam aproape deloc.
Acolo s-au ţinut multe chefuri, în multe seri de vară, multe râsete, vise şi prime iubiri au prins aripi în curtea aia. Ne adunam din toate colţurile ţării, unii veneau şi de prin Germania, ne povesteam şi ne trăiam anii ăia de poveste, împărţind „poame” adunate de prin grădini.
Sunt ani mulţi de când nu am mai fost acolo. Ştiu că uliţa nu mai există, s-a asfaltat tot drumul, ştiu că se poate vorbi şi la telefonul mobil din sat, nu mai trebuie să urci pe deal, cum făceam când încă mai mergeam şi când deja aveam un telefon mobil.

Din întâmplare, am dat pe FB peste un filmuleţ făcut pentru reclamă. Casa aia a fost extinsă, s-a construit mansardă şi a fost transformată în pensiune. În camerele alea cu covoare ţesute şi perne multe şi mari pe paturi sunt acum plasme pe pereţi, paturi noi şi moderne, mobilier de lux, cabine de duş şi parchet laminat.
Am avut o strângere de inimă mai mare decât bucuria de a vedea casa transformată şi atât de îngrijită. Aproape că mi-au lacrimile văzând că absolut nimic nu mai e aşa cum ştiam şi noul a înlocuit totul. Mirosul ăla din casele vechi, de lemn, de podea, de humă, de trecut, nu poate fi înlocuit de nimic şi ştiu că el mai e prezent numai prin aducerile-aminte.

Ştiu. Ştiu că vrem lux pe unde mergem. Ştiu că atunci când căutăm cazare pe undeva, ne uităm la condiţii. Vrem baie proprie, vrem, dacă se poate, jacuzzi, vrem plasmă, vrem wi-fi, vrem parcare, vrem dotări, vrem tot. Ştiu.
Dar vă întreb: nu vorbesc de concediu deci nu de o perioadă lungă. Voi aţi fi dispuşi să petreceţi măcar trei zile într-un cadru rustic care să fie cu adevărat rustic? Bine, nu cu WC-ul în curte. Dar nefiind vorba de o staţiune de lux, de o insulă luxuriantă, ci de un sătuc peste care aproape cad brazii şi în care încă trăiesc oameni care-şi aşteaptă, seara, animalele de la păscut, în care încă-şi târâie paşii femei care cară în spinare, pe lângă ani, saci mari cu iarbă cosită, cu mere sau cireşe proaspăt culese, nu aţi sta măcar două zile într-un decor rustic, cu un minim de lux?
Ruperea de cotidian, petrecerea într-un cadru de vis, în plină natură, să fie numai dincolo de termopane, unde vrem să vedem ţărani în căruţe cu roţi de lemn? Vrem, la micul dejun, ouă adunate de noi din cuibar, lapte proaspăt muls, legume culese din grădină, dar în camere vrem LED cu Netflix inclus.
Ştiu, ştiu, sunt subiectivă. Dar aş vrea să exite oameni care să îşi dorească o întoarcere-n timp, care să vrea să petreacă măcar două nopţi într-un cadru rustic, aproape cu totul. Aş vrea. Dar nu ştiu dacă mai e posibil. Avem muzee ale satelor, vedem acolo căsuţele-n care unii am fost legănaţi şi scăldaţi în căldare sau covată. Că noi… noi nu mai putem dormi pe laghiţe, trebuie saltele cu memorie.
E bine însă că dormind bine, în paturile alea imense, putem visa la un timp în care adormeam vara în fânul proaspăt cosit.

Foto