Cât de rustic să fie „rustic”?

Nu ştiu dacă m-aş fi gândit vreodată să abordez acest subiect aici, dar am văzut nişte fotografii care mi-au stârnit reacţii şi emoţii diferite. De gândit, aşa, în treacăt, în perioada concediilor, când „vâsleam” pe diverse site-uri, m-am mai gândit, dar nu la modul foarte serios. După ce le-am văzut însă, parcă am perceput altfel decât înainte şi ştiu că e vorba de foarte mult subiectivism. Dar nu pot şi nu vreau să mă debarasez de el.
Am mai povestit aici, am mai spus şi prin comentariile voastre cu acest subiect, că nu exista vacanţă de vară în care să nu merg şi la bunici, la ţară. Un sătuc capăt de linie, cum îi spuneam noi. Cu maşina, mai departe de sat, nu se putea merge. Şi spun numai de vacanţele de vară pentru că, în multe ierni, nici până-n sat nu se mai putea ajunge cu maşina din cauza nămeţilor. Şi oricum, trecea o maşină la câteva zile bune, când mai venea câte-un orăşean.
În rest, căruţele sau paşii apăsaţi de greutatea de pe umerii ţăranilor erau cele care ridicau praful uliţei de la un capăt la altul. Nu era sat din acela cu o casă pe-un deal şi alta pe altul, dar era şi este cel mai frumos sat din toată lumea asta. Aşa cum este satul fiecărei copilării, indiferent unde se află el pe hartă.

Eram adolescentă când a „intrat telefonu'”-n sat. Până atunci, în capu’ satului, la primărie (adică o cameră cu o masă mare în mijloc şi scaune rabatabile, din lemn) era un telefon cu manetă. Intrai, dădeai sara bună, te puneai la rând, răspundeai politicos la toate întrebările, de la „da’ tu a cui ieşti, maică” până la „şi unde dai telefon”, apoi ascultai, la fel de politicos, convorbirile celorlalţi, că nu aveai de ales. Camera era mare, tavanul era înalt şi exista un ecou pe care îl aud şi acum şi care-mi străbate şira spinării. Femeile, cu auzul îmbătrânit, la capătul unui telefon şi mai îmbătrânit, aproape că urlau. Din stradă, după ora 19, când deschidea primăria, adică după ce primăriţa îşi închidea animalele din ogradă şi pe cele întoarse de la păscut, părea că acolo sus, în sala aceea mare, e un haos total, o ceartă fără de sfârşit.
Când îţi venea rândul, spuneai numărul la care vrei să suni, erai întrebat şi ce vrei să vorbeşti şi, tot politicos, că aşa ai fost învăţat, spuneai tu ceva acolo, ştiind că oricum vor afla tot, că nu exista intimitate acolo, nici secrete şi nici vorbă de linişte. Te întreba şi dacă e cu taxă inversă. Nu era. Cum să fie? Ar fi fost ruşine să fie. Sunai la fiica bunicilor tăi, i-ar fi povestit tot satul dacă era. Primăriţa ridica receptorul, învârtea maneta de câteva ori, nu am înţeles niciodată mecanismul, nici de ce uneori învârtea de cinci ori, altădată numai de două, şi apela centrala de la poşta din comuna de care aparţinea satul.

Doamna de la poştă suna la numărul dat, spunea că e un apel din sat, dacă-l acceptă sau nu, era acceptat de fiecare dată, şi începeai timid cu „ce faci, mami? Eu bine, am ieşit prin sat” şi vedeai în dreapta ta coate date între femeile care fie aşteptau la rând, fie nu mai aveau altă treabă decât să stea să audă toate convorbirile serii, şi auzeai e fata lu’, ei sunt la oraş, la apartament, ea lucrează acolo şi ta-su acolo, da’ fain mai vorbeşte fata asta cu mă-sa, îi crescută bine, da ce-o zâs acum? şi tu îţi încercai norocul cu un „mami, vreau să vă rog să mă mai lăsaţi câteva zile, a venit şi x şi e ziua lui şi suntem mai mulţi şi vrem să facem un chef şi mă roagă să mai rămân şi te rog, îi spui şi lui tati când vine?” şi radiai de fericire când primeai acordul ei sau când se nimerea să fie şi tati acasă şi îţi spunea el direct, după un interogatoriu ca la carte, desigur, că da, e în regulă să depăşeşti perioada stabilită.
Mulţumeai, îi pupai şi închideai. Primăriţa suna iar la poştă, întreba cât costă, plăteai, o sumă modică, şi asta m-a mirat de fiecare dată, era echivalentul mărunţişului de azi, 50-60-70 de bani, şi deşi ai fi vrut să pleci, trebuia să mai stai, să le răspunzi ce-au zis, da’ de ce vreau să mai stau, da’ cine vine şi ce chef facem, unde şi când. Şi plecai aproape alergând să le dai vestea bună prietenilor că eşti lăsat să mai stai.

Chefurile se ţineau la cămin sau la şcoală, într-o parte de şcoală care nu mai era de ceva vreme folosită la cursuri, sau acasă la doi prieteni care stăteau de multe ori singuri. Bunicii lor nu mai erau şi părinţii lor, ca mulţi alţii, nu aveau concediu, deci ei erau singuri şi stăpâni pe casă. O casă bătrânească, aşa cum erau toate din sat. Curte mare, în partea dreaptă căsuţa mică în care, pentru a putea intra, băieţii mai înalţi se aplecau, cu o bucătărie şi o cămăruţă cu pat înalt, cu dormeză şi o măsuţă roasă de deceniile trecute peste ea. În stânga, urcai pe trepte şi ajungeai într-un hol din care intrai în două camere mai măricele şi în capăt, în alta mai mică. Nu ştiu dacă aveau televizor, oricum nu ne interesa nici cel de acasă, nu se prindea decât TVR1 deci nu îl aprindeam aproape deloc.
Acolo s-au ţinut multe chefuri, în multe seri de vară, multe râsete, vise şi prime iubiri au prins aripi în curtea aia. Ne adunam din toate colţurile ţării, unii veneau şi de prin Germania, ne povesteam şi ne trăiam anii ăia de poveste, împărţind „poame” adunate de prin grădini.
Sunt ani mulţi de când nu am mai fost acolo. Ştiu că uliţa nu mai există, s-a asfaltat tot drumul, ştiu că se poate vorbi şi la telefonul mobil din sat, nu mai trebuie să urci pe deal, cum făceam când încă mai mergeam şi când deja aveam un telefon mobil.

Din întâmplare, am dat pe FB peste un filmuleţ făcut pentru reclamă. Casa aia a fost extinsă, s-a construit mansardă şi a fost transformată în pensiune. În camerele alea cu covoare ţesute şi perne multe şi mari pe paturi sunt acum plasme pe pereţi, paturi noi şi moderne, mobilier de lux, cabine de duş şi parchet laminat.
Am avut o strângere de inimă mai mare decât bucuria de a vedea casa transformată şi atât de îngrijită. Aproape că mi-au lacrimile văzând că absolut nimic nu mai e aşa cum ştiam şi noul a înlocuit totul. Mirosul ăla din casele vechi, de lemn, de podea, de humă, de trecut, nu poate fi înlocuit de nimic şi ştiu că el mai e prezent numai prin aducerile-aminte.

Ştiu. Ştiu că vrem lux pe unde mergem. Ştiu că atunci când căutăm cazare pe undeva, ne uităm la condiţii. Vrem baie proprie, vrem, dacă se poate, jacuzzi, vrem plasmă, vrem wi-fi, vrem parcare, vrem dotări, vrem tot. Ştiu.
Dar vă întreb: nu vorbesc de concediu deci nu de o perioadă lungă. Voi aţi fi dispuşi să petreceţi măcar trei zile într-un cadru rustic care să fie cu adevărat rustic? Bine, nu cu WC-ul în curte. Dar nefiind vorba de o staţiune de lux, de o insulă luxuriantă, ci de un sătuc peste care aproape cad brazii şi în care încă trăiesc oameni care-şi aşteaptă, seara, animalele de la păscut, în care încă-şi târâie paşii femei care cară în spinare, pe lângă ani, saci mari cu iarbă cosită, cu mere sau cireşe proaspăt culese, nu aţi sta măcar două zile într-un decor rustic, cu un minim de lux?
Ruperea de cotidian, petrecerea într-un cadru de vis, în plină natură, să fie numai dincolo de termopane, unde vrem să vedem ţărani în căruţe cu roţi de lemn? Vrem, la micul dejun, ouă adunate de noi din cuibar, lapte proaspăt muls, legume culese din grădină, dar în camere vrem LED cu Netflix inclus.
Ştiu, ştiu, sunt subiectivă. Dar aş vrea să exite oameni care să îşi dorească o întoarcere-n timp, care să vrea să petreacă măcar două nopţi într-un cadru rustic, aproape cu totul. Aş vrea. Dar nu ştiu dacă mai e posibil. Avem muzee ale satelor, vedem acolo căsuţele-n care unii am fost legănaţi şi scăldaţi în căldare sau covată. Că noi… noi nu mai putem dormi pe laghiţe, trebuie saltele cu memorie.
E bine însă că dormind bine, în paturile alea imense, putem visa la un timp în care adormeam vara în fânul proaspăt cosit.

Foto

Acest articol a fost publicat în Suflet pe poteci și etichetat , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

100 de răspunsuri la Cât de rustic să fie „rustic”?

  1. Ana May zice:

    Încântare, energizare, relaxare, împrospătare, emoție, cam ăsta ar fi „bagajul” de la întoarcerea dintr-o astfel de vacanță ! Uneori parcă și amintirile vor continuare. 🤗

    Apreciat de 3 persoane

  2. ioansperling zice:

    Noi aveam centralista in sat; asculta toate convorbirile ba citea si scrisorile! De scrisori am dezvatat-o in studentie ca i-am scris ei desi scrisoarea era adresata sotiei! Nu a ajuns la sotie dar nici n-a mai deschis scrisorile mele! Ce i-am scris? Ca in una din urmatoarele scrisori ii trimit o cultura de antrax!

    Apreciat de 3 persoane

  3. sticri zice:

    Multumesc Potecuță!
    Articolul tau mi-a amintit de Delta Dunarii si de unele sate din Dobrogea (pe langa pestera Sf Andrei) care seamana cu ceea ce ai descris tu.
    In Delta poti sta la localnici, au si pensiuni dar au si casele traditionale vopsite alb-albastru si …… au WC-ul in curte….dar asta e, treci peste tot disconfortul cand auzi toate pasarile si incepi sa simti natura…..
    Pe mine rusticul ma incarca….. imi place…..

    Apreciat de 3 persoane

    • E în Ardeal satul bunicilor mei. Case lipite una de alta, o boldă în capu satului, pădure la capătul lui.
      Mă bucur că am trezit amintiri frumoase! Și pe mine mă încarcă rusticul și nu m-ar deranja nici Wc-ul ăla. O zi, două, trei.
      Mulțumesc mult!

      Apreciat de 3 persoane

  4. Casa mea de la țară e de ”patrimoniu”! Nu am voie să modific fix nimic!
    Deci la mine e ca în secolul al XVII-lea. E splendid. Desigur că aș putea să îmi duc acolo televizor, laptop, ceva, dar nu-mi iau decât telefonul. Are toaleta în curte, foarte cochetă, săsească, mă rog, ascunsă de priviri.

    Apreciat de 2 persoane

  5. lucillette zice:

    Rusticul se limiteaza de cele mai multe ori la „aer tare, curat”, în închipuirile noastre actuale. La celelate elemente caracteristice nu ne mai putem gândi ca și acceptabile într-un atât de spectacular secol XXI .
    Unii dintre noi mai trăim periodic un relativ rustic, în întoarcerile noastre spre oamenii pe care îi mai avem încă.

    Apreciat de 2 persoane

  6. castanman zice:

    Una paloma blanca
    I’m just a bird in the sky
    Una paloma blanca
    Over the mountain I fly…, știi unde am auzit eu pentru prima oară refrenul ăsta formidabil, Po? La țară, la bunici, la căminul cultural. Măturam cu încă doi trei prieteni sala înainte de începerea balului. Era taxa pentru accesul la magnificul (nu sunt ironic) spectacol oferit de patru tipi, doi chitariști, unul la tobe și unul la acordeon. Lumea dansa, fetele erau insoțite de mame sau frati mai mari. Nu era engleza de BBC, dar suna atât de frumos muzica live… Acolo am trăit cea mai mare iubire și cea mai mare decepție de clasa a patra. Mai târziu am aflat că asta e soarta tuturor iubirilor neîmpărtășite. Palidă consolare. 🙂

    Apreciat de 5 persoane

  7. stela9 zice:

    Am stat la sat, iar copiii mei au amintiri frumoase din vacantele de vara petrecute acolo.🙂 si da, aveam intr-o perioada inregistrat cantecul greierilor din curtea parinteasca, alarma de dimineata🙂

    Apreciat de 3 persoane

  8. rofstef zice:

    Superb articolul tău !
    Am vrut să scriu mai mult, dar fac articol special despre această temă pentru că chiar astăzi am avut parte de ceva rustic – așa că mâine, nu promit, dar sper să reușesc..
    Un weekend superb îți doresc !

    Apreciat de 1 persoană

  9. daurel zice:

    Ar fi o experimenta interesanta, probabil o voi organiza cândva.
    N-am mai fost in satul natal de vreo 20 de ani, dar mi s-a povestit că mai sunt gospodari bazati pe resursele locale, deci cumva traditionali. Căruțele funcționale cu roti de lemn au avut o soarta mai trista decat telefoanele cu manivela…
    Trei zile pentru ” jocul de-a vacanța” se pot aranja daca avem pe cineva care răspunde …responsabil la telefon in locul nostru.

    Apreciat de 1 persoană

  10. Frumoase amintiri, erau rustice, dar minunate și speciale vacantele la bunici… așa simple și reale 🙂🙏

    Apreciat de 1 persoană

  11. ecoarta zice:

    Bine că există muzee ale satului! Acolo va fi, foarte curând, toată viața satului. Satele s-au schimbat! S-au schimbat oamenii, iar ei au schimbat satul! Vara trecută am fost în țară. Am stat la Cluj, la Tg. Mureş, unde mai am câte o locuință, dar şi în satul natal. Acolo, la poalele Călimanilor! Satul copilăriei nu mai este. E o altă aşezare umană! Revenisem cu gândul că este posibil să rămân…M-am simțit extrem de străină! Oamenii pe care îi mai ştiu sunt în vârstă! Dar nu numai asta! Oamenii aceştia sunt conştienți că lumea în care încă mai trăiesc, nu mai este şi a lor! Şi nici a mea! M-am întors „acasă”, dar o acasă în altă lume, între oamenii lumii. Un fel de turn Babel! Da, aş putea trăi la țară definitiv (nu numai în concediu!). Ştiu să fac toate muncile, de la muls vaca şi făcut brânză, cosit şi făcut fân, căpițe şi clăi, până tors şi țesut în stative/război. Dar azi vacile se mulg cu „mulgătoarea”, iarba se coseşte cu cositoarea, nu mai toarcem, nu mai țesem…
    Trăiesc într-o altă lume…o lume în care ceea ce ți-am spus ție sunt „basme”! Şi mirarea îi cuprinde ascultând poveşti şi mâncând plăcinte țărăneşti cu brânză sărată şi ceapă verde…uneori şi „lichiu cu varză”…ştii tu despre ce vorbesc!

    Apreciat de 6 persoane

    • Of, Aura dragă! Ce frumos şi trist ai scris.
      Ştii, mă gândesc că ar fi o doză de egoism ca noi, din turnurile noastre de fildeş, în care avem toate dotările posibile, cele mai multe pentru propriul confort, să avem pretenţia ca satul să rămână aşa cum îl ştiam, ca oamenii de acolo să nu-şi uşureze munca, să rămână în trecut, să avem noi de ce ne minuna sau bucura când trecem, în grabă, prin satele lor, în drumul nostru spre mare sau munte, unde avem all inclusive în hoteluri de 5 stele.
      Dar nu ştiu, vorbesc de ideea aia de a dărâma tot şi a reface de la zero o casă în care bătrânii nu mai sunt, de a nu păstra nici măcar o fărâmă din trecut. Nu ştiu, măcar o cameră, o cămăruţă să fie lăsată aşa cum era ea, cu tavanul ăla mic, cu un cuptor în care se făcea lichiul ăla fantastic, cu ulcica de vin pe masa mică, cu busuioc la icoane, cu lampa lângă Biblie.
      Te îmbrăţişez!

      Apreciat de 2 persoane

      • ecoarta zice:

        Mi-e drag trecutul de mor! Când sunt în țară, îmi fac timp şi colind prin Transilvania: caut tot ce-i vechi, mă lipesc de ziduri, admir cărțile vechi, icoanele le îmbrățişez cu sufletul…dar, îmi pare rău c-o spun, noi, ca popor, nu avem respect şi drag de trecut! Hai să spun suficient respect! Trecutul ne defineşte ca popor! Aş putea să scriu mult despre asta, dar…nu! Uită-te la alte popoare! Pe asta tot ți-o spun! Americanii nu au nici pe departe ceea ce avem noi, dar ceea ce au este rămas intact ca acum 100 sau 200 de ani! Se agață de orice poate reprezenta o fărâmă de trecut! Este aproape de mine un parc fondat de un francez! Pe la mijlocul parcului este o movilă de pământ şi un panou uriaş pe care este prezentată pe scurt istoria unui…trib! Şi că acolo s-au găsit „obiecte” confecționate de acei oameni! Nu vreau să fiu rea, dar de câte ori mă duc în parc, mă opresc şi analizez desenele! Sunt nişte „pietre” cu o formă mai ciudată, nişte scoici mai altfel…tot ce au găsit acolo este păstrat la muzeu! Există atât de mult respect pentru trecut, încât devii îngăduitor când ți se spune că piatra aceea este un vârf de săgeată sau un cuțit! Am umblat un pic prin lume! Ştii ce caut pe unde merg!? Şcoala, muzeul şi clădirile vechi!
        Iar m-am lungit-lățit!
        Numai bine!

        Apreciat de 3 persoane

        • Ai punctat excelent! De câte ori am spus și eu să fi avut nemții sau americanii zidurile cetăților noastre, casele memoriale lăsate în paragină, peisajele noastre, monumentele noastre. Cum ai spus și tu, ei cu o piatră atrag turiștii și țin cu dinții de istorie. Noi… la fier vechi.
          Numai bine îți doresc și eu, Aura!

          Apreciat de 2 persoane

  12. Aura B. Lupu zice:

    Norocul meu cel mare e că încă am parte de astfel de vacanțe, acasă, la părinți, în Ardealul rustic-rustic, inclusiv cu WC-ul în curte, unde păianjenii aveau pe vremuri aripi iar pe cel mic era musai să-l însoțesc, fie iarnă, fie vară. Unde vara, pe-un țol întins în iarbă, stăm nopți întregi să vedem perseidele și să-mi caut steaua favorită, lângă a doua stea din oiștea Carului Mare, ce sclipește mică și pricăjită, dar io-s bucuroasă de fiecare dată când o găsesc: Alcor. Unde dansez prin ploile torențiale de vară și mă învârt fericită, până amețesc, unde umblu desculță prin iarba înaltă, crudă, verde-verde, așa cum dealtfel, e iarba de acasă, nu? ❤

    Apreciat de 4 persoane

  13. Zuzu zice:

    Astea sunt vremurile, e normal sa privim in trecut cu nostalgie sau cu curiozitate. La fel si copiii nostri vor vorbi despre led-ul cu netflix ori despre smartphone…cum vorbim noi despre telefonul cu manivela.

    Eu ma bucur ca ne mai putem conecta la trecut pentru ca avem la ce ne raporta si pentru ca invatam sa apreciem mai mult conditiile noastre de trai.

    Apreciat de 1 persoană

    • Zuzu, nu condamn prezentul, tehnologia, progresul. Nu, absolut deloc. Şi sunt sigură că cei mici vor avea nostalgiile lor legate de toate astea.
      Dar exact despre acea conectare la trecut vorbesc. Sunt unele aspecte cu care am putea trăi liniştiţi, măcar o zi-două. Numai că am devenit mult prea comozi pentru a le mai accepta.

      Apreciat de 1 persoană

  14. Nautilus zice:

    Subscriu la cele spuse de dvs. (uneori se mai întâmplă și asta).

    Apreciat de 1 persoană

  15. Pingback: Rustic – Aura B. Lupu

  16. Florina zice:

    Eu nu vreau lux pe unde merg, nici în viața de zi cu zi, vreau confort, vreau baie cu apă caldă și toaletă în casă, și astea sunt În rest, cărți bune la mine și natura, peisajul de afară face totul. A, și-un grătar 🙂 Și nu mai e Potecuță, nu, nu mai e ce-a fost cândva. Am mers și noi la țară cu copiii anul trecut, dar nu mai sunt vremurile alea ale copilăriei mele, sunt alte timpuri… 😦

    Apreciat de 2 persoane

  17. ecaleopi zice:

    Frumoase amintiri! Da, poșta… Îmi amintesc, ,,luam urma”” prietenelor care care nu răspundeau, cu ajutorul centralistei: ,,nu este ecasă, a plecat la…. , să sun acolo? Dacă nu răspunde și îți trebuie neapărat rețeta de, … o am și eu!”… Iar satul, satul încă este un ,,mix” de rustic și modern, și mă tem, și eu, că va dispărea…

    Apreciat de 2 persoane

  18. Diana zice:

    Când eram mică plângeam de mama focului când mă lăsau ai mei la țară. Acum aș da orice să mă întorc în timp. Bine, pot merge oricând acolo, dar nici satul nu mai e ce a fost, iar bunicii la care mergeam nu mai sunt 😦

    Apreciat de 1 persoană

  19. Iosif zice:

    Eu cred ca orice om original, normal, natural, rational-sentimental, mosteneste genetic si poarta în celulele vii din care este construit, pe parcursul întregii sale calatorii 3D, elementele grele pamântesti din spatiul geografic în care s-a întrupat în aceasta dimensiune, iar acestea exercita asupra fiintei o energie de atractie gravitationala (adeseori irezistibila) spre radacinile originale primordiale, pamântesti, bio-fizice obiectiv-pragmatice, care mai devreme sau mai târziu, constient sau inconstient, dupa o generatie, doua, trei sau patru, chemarea pamântului se va materializa, deoarece chiar daca zilele oamenilor vor fi ca ale copacilor, oricât de longevivi si oricât de sus si-ar înalta coroana, florile, fructele, semintele si frunzele, tot la pamânt vor cadea, putrezind, devenind îngrasamânt natural pentru semintele care vor germina, creste, dezvolta, evolua, spre maturitate, continuând aceasta ciclicitate spre eternitate.
    Un sfârsit de saptamâna binecuvântat, cu sanatate, bucurii, iubire, Lumina Divina si aer cât mai proaspat, curat, purificat, draga Potecuta !

    Apreciat de 1 persoană

  20. ina02s zice:

    Nu știu ce să-ți spun mai nainte!
    Eu inca cred că locurile se pot schimba, dar oamenii ba. Și eu sunt un om al rusticului categoric.

    Apreciat de 2 persoane

  21. Floare de mai zice:

    Da,aş putea.Oricum,am avut netul picat ceva timp şi nu m-a deranjat prea tare,iar baie,de curând,vreo câțiva ani a făcut fratele meu,în rest,tot ca în copilărie,Cățel,pisici,vreo două gâşte,flori,de-astea….Dacă e să n-am chef nici la tv nu mă uit,citesc,scriu…Am treabă pe afară,prin casă….

    Apreciat de 2 persoane

    • Ehee, și ce frumoasă e treaba aia pe afară, mai ales când toate-s pline de rod sau floare!
      Te cred că nu te atrage Tv-ul!
      Seară bună îți doresc!

      Apreciat de 1 persoană

      • Floare de mai zice:

        Mulțumesc, Potecuță,la fel și ție…iar Steluța aceea de care vorbeai o priveam și eu…aveam vreo 4 ani,era vară,seara,iar tata se străduia să mă învețe care sunt stelele…deși aveam doar 4 ani…Peste încă vreo 5 și un pic,din aprilie până în august când am împlinit eu 10,s-a dus și să le vadă mai de aproape,așa cum spuneai tu…😢😢.Iar AZI mi s-a făcut Dor de el, pentru că a fost Ziua Lor,a celor Plecați, și pentru că AR FI DEVENIT BUNIC… Fratelui meu i s-a născut primul copil,un băiețel.De azi sunt mătușă de ALEX… Și mi-ar fi plăcut să se bucure și TATA… Sper doar că o face și de Acolo,de unde poate vedea mai de aproape Stelele…

        Apreciat de 2 persoane

  22. ina02s zice:

    As sta într-un loc mai puțin racordat la civilizație mai mult de-un concediu. Fie și cu wc in spatele curții. Probabil că o incursiune înapoi ne face fiecăruia dintre noi bine, ne duc spre esență.
    Și muzeul este un loc de admirat, dar nu-i însuflețit de oameni și-l vad cumva festivist. Nu spun că nu-mi place, e mai mult decât nimic, dar nu-i viu, e o copie. Și pentru mine esenta este acolo, in simplitatea aceea, de a-ți duce zilele, rand pe rand, demn, muncind in ciclul naturii, respectand-o și bucuradu-te de ce ai/ faci. Tradițiile noastre venite din urmă, de cine știe câte generații, reprezintă esența înțelepciunii populare. Satul ramane pentru mine cel mai valoros lucru ce mi s-a întâmplat probabil.
    Cred că nu am spus tot și am fost și dezlânată și mi-a fugit și mesajul aiurea, dar ce am spus în ultimă propoziție de mai sus contează.
    Potecuță de îmbrățișez cu drag și multă emoție. Parcă văd ulița cu vacile ce se întorc de la păscut. Pupici.🙂

    Apreciat de 3 persoane

    • M-ai emoționat, Ina! Ai mare dreptate, tocmai însuflețirea aia începe să dispară și asta doare.
      Un copil, plimbându-se prin muzeul satului, a spus: ăsta e satul fără oameni. Am râs. Dar cât de multă profunzime e-n asta!
      Și propoziția aia a ta e de pus la suflet și lăsat acolo!
      Te îmbrățișez cu drag și îți mulțumesc mult!
      Te pup!

      Apreciat de 1 persoană

  23. Da, am si stat asa: in Maramures. Dar proprietarii aveau casa modernă, cu faianță si gresie…Oricum nu inteleg de ce daca esti in vacanta ai avea nevoie de televizor.

    Apreciat de 1 persoană

    • Nu știu. Cum am spus, nu vorbesc de concediu. Hai, să fiu îngăduitoare, mai ales că eu nu pot dormi așa ușor cu: închid ochii și dorm. Eu adorm cu televizorul.
      Dar dacă aș merge la sat, un weekend, chiar nu ar fi nevoie.

      Apreciat de 1 persoană

  24. Issabela zice:

    Pe telefonul cu manivelă nu-l știu… dar știu căminul 🙂 am participat și eu la vreo două baluri în viața de adolescentă, așa se zicea la noi, că „e bal la cămin”… Faină și apusă lume, frumoase poveștile tale… care-mi induc și mie nostalgie, pînă la wc-ul din curte, mai ales iarna, cînd singura rată spre oraș trecea la 4.50 dimineața…

    Apreciat de 2 persoane

    • Era un mister telefonul ăla. Și firele de la poștă. Avea mama o prietenă, centralistă, mai treceam pe la ea și era SF să o văd cum scoate cabluri și bagă cabluri cu o viteză uimitoare 😃
      Îți mulțumesc, Issa! Apusă lume, da…

      Apreciat de 3 persoane

  25. tink3rbe11 zice:

    Ooo, daaa
    Aș sta și o săptămână fără să clipesc la răspuns. Și cu wc în grădină, sau curtea din spate…
    Nu mi-a plăcută niciodată să dorm în fân. Nici acum nu aș vrea, dar pe un pat cu saltea de paie și cu niște țoale, seara pe prispă..
    Așa am crescut, nu doar în vacanțe..

    Apreciat de 1 persoană

  26. Marina Costa zice:

    Punctul meu de poticnire e wc in curte si spalatul la lighean. Vreau camera de baie in casa (unii stiu ca au). Se poate fara TV. Dar sa am laptopul la mine ca sa scriu. One week retreat… Daca sunt pretentioasa, spun ceva si despre tantari… inamicii principali!

    Apreciat de 1 persoană

  27. Acum să-ţi spun sincer aș rezista chiar mai mult de două zile, dacă are baia și WC-ul în casă, iar salteaua nu-mi rupe oasele. După cum vezi, nici nu cer prea mult.

    Apreciat de 3 persoane

  28. Aila zice:

    Îmi place tot ce tine de tradiție. Îmi place rusticul bine conservat.

    Apreciat de 2 persoane

  29. Suzana zice:

    Poate ca ti-am mai spus, amintirile mele despre perioada copilariei sunt foarte estompate si oricum bunicii chiar daca stateau la o curte, era o curte totusi intr-un oras.
    Dar cred ca rusticul de care vorbesti este cumva regenarator sufleteste. Un minim de conditii sunt binevenite, dar prea mult ‘stil’, parca nu face parte din poveste, ca sa spun asa. Parca bruiaza ceva. Daca ma intrebi ce, mi-ar fi totusi greu sa raspund. Si nici care ar fi cauza acestui bruiaj. Este totusi ceva ce tine de noi si de memoriile noastre ancestrale, pe care uneori le uitam sau nici nu le constientizam, dar rusticul il reaminteste printr-un fel de declic pe care numai el este in stare sa-l faca. Si il face, Doamne, cu ce putere! A nu uita acest rustic, personalizat cumva pentru fiecare, cred ca este vital pentru a ne oxigena sufletul… Iar acum avem o nevoie uriasa de oxigen, simboluri, rustic, amintiri si toata dragostea pentru aceste amintiri!

    Mereu stii sa mesteresti cuvintele, draga Potecuta! Multumesc mult!

    Apreciat de 1 persoană

    • Foarte frumos ai spus, Suzana! Şi foarte bine spus „bruiaj”. Da, aşa se simte deşi e greu de definit. Şi devine şi mai evident când ai petrecut timp în acel spaţiu transformat. Parcă e şi mai pregnant şi mai greu de acceptat.
      Îţi mulţumesc tare mult!
      Săptămână frumoasă îţi doresc!

      Apreciat de 1 persoană

  30. Alex zice:

    Aș alege fără rezerve sau ezitări o asemenea vacanță. Și să fie musai fără semnal la mobil. Și chiar fără curent, la lumânare sau lampă, ca pe vremurile de odinioară. Să simt că mă reîntorc la origini, la ceea ce a fost cândva lumea strămoșilor noștri. Este prea mult stres și inutilă agitație în lumea noastră atât de aglomerată. De-aia nici timpul nu ne mai ajunge și nu mai avem vreme pentru nimic și pentru nimeni…
    Ultima experiență de genul acesta am avut-o cu mult timp în urmă la…Rășinari. Am ajuns târziu prin zonă, nu știam unde să ne cazăm și o mamaie bătrână întâlnită în cale ne-a găzduit în căsuța ei plină de lucruri vechi, dar frumoase, care mi-a amintit de căsuța bunicilor…
    O zi frumoasă, dragă Potecuță și mulțumesc mult pentru amintirile minunate pe care ni le-ai oferit aici! 🙂

    Apreciat de 1 persoană

  31. anamariadamocOazapentrufluturi zice:

    e modernizat satul meu mai ceva ca la oraș…rustice au rămas doar fantana cu cumpănă şi unele bordeie bătrânesti.Familia mea,deşi a construit casa după revoluție ,cănd exista cărămidă,tabla au prefat insă tot chirpici şi şindrilă .La balcon este pusă căruța bunicului meu ,în gard agățate ulcele…dar este curent e apă gaz sunt şosele asfaltate!!!Păcat ca animalele nu se mai cresc,nici cămpurile

    Apreciază

    • Ce frumos că au fost păstrate elementele astea de care spui!
      Da, s-au modernizat cu totul satele noastre… asta e, e păcat, dar şi cei de la sat trebuie să se bucure de tot ce-i modern.

      Apreciază

  32. anasylvi zice:

    Eu am crescut la oras iar in vacanta mergeam la bunici la… Bucuresti hehe. Dar asta nu inseamna ca am crescut in lux, nu, deloc. Asadar, nu am nicio problema sa merg undeva la tara sau oriunde, de fapt, fara mare lux. Ma intereseaza sa fie curat, cam atat. Nu sunt nicicum un om pretentios. 🙂

    Apreciază

  33. Zina zice:

    Ehei! Ai deschis robinetul cu amintiri! Bine-mi pare!
    Uite, eu m-aș înscrie la câteva zile de viață în condițiile alea. Se pare însă că le vor doar aceia care au gustat din farmecul lor în copilărie.

    Săptămână excelentă, dragă Potecuță!

    Apreciază

  34. Poate sa fie oricat de rustic daca e temporar, de vacanta. 😀 Dar cred ca pentru viata de zi cu zi, e inevitabil sa preferm modernitatea confortabila. 😛

    Apreciază

  35. imi amintesc cand mergeam cu tata la posta sa sunam si trebuia sa avem cat mai multe monde la noi. Stiu ca ma fermeca super tare rotita aceea a telefonului de care trebuia sa invarti pentru a forma numarul de telefon

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s