Un gând pe-un veşnic „azi”

Când viaţa din urmă te-ajunge şi nu vrei să mai faci niciun pas,
Adună-ţi visarea în palme şi stai, cu un gând, la taifas,
Împrăştie griji şi durere, acolo, la margini de drum,
Şi lasă-le-n vânt să se piardă, precum un balon de săpun!

Să uiţi şi de vorbe deşarte, iluzii şi uşi nedeschise,
Şotron peste timp fă din ele, solfegiu, din vise promise.
Şi prinde-ţi în plete speranţa sau fă-i în tăceri adăpost,
Să fie ca-n timpul acela când totul în jur avea rost.

Dă-i clipei răgaz să-ţi arate că-i bine să crezi şi-n poveste,
Că „zâna cea bună”-i aproape şi-n oameni adesea trăieşte.
Să râzi, să te joci şi să aperi copilul de-atunci, de demult,
Să nu simtă nici răul din lume, nicicând să nu fie înfrânt!

Aşază-te-n leagăn cu gândul şi lasă-ţi şi dorul hoinar
Să-alerge, să cânte, să sară, o zi sau o clipă, măcar.
Şi tu, când te simţi prea departe, de lume, de vis, pe nedrept,
Recheamă copilul acela şi strânge-l puternic la piept!

Foto