Aproape jurnal despre aproape departe

Azi… aproape sâmbătă, aproape seară, aproape iunie, aproape vară. Şi uite aşa, din aproape-n aproape, devin mai suportabile depărtările. Impuse sau alese, e totuna. Nu se dilată şi nici nu se comprimă în funcţie de. De nimic. Ele rămân la fel. Noi mai schimbăm viziunile. Şi uneori, ne amăgim că ne dor. Asta pentru că, într-un anumit cod nescris, aşa ar trebui să fie. Ne face bine să ne spunem că nu ne sunt indiferente. Sau o spunem doar pentru că celălalt, din celălalt capăt de depărtare, asta ar vrea să audă sau să ştie. Şi i-o spunem. Sec. Dar din aproape-n aproape, se face şi departe. Doar uneori, desigur.

Afară… e spectacol. De nori, de vânt, de ploi, de zbor aparent haotic de lăstuni, de oameni şi de gânduri. Mă fascinează tot acest amalgam de aproape nebunie, de aproape vacarm. Îmi place. Îmi place mai ales momentul în care începe ploaia, dintr-o dată. Sunt momentele alea de agitaţie, alea-n care oamenii aleargă să se adopostească, copiii ţipă, vântul de înteţeşte. Apoi, dintr-o dată, se face linişte. Numai gândurile mai aleargă nestingherite, ca zborul aparent haotic de lăstuni. Se amestecă între ele, apoi cu ploaia. Se identifică şi cu zborul şi dau târcoale pe la geamuri, în căutare de loc sigur pentru-un cuib. Şi rămân acolo. Şi-ţi rămân acolo. Şi aşa, începi să iubeşti vacarmul din momentul în care începe ploaia.

Mă gândesc… la aşteptări. Ale noastre, de la ceilalţi. Spunem de multe ori despre oameni că ne-au dezamăgit. Şi chiar o simţim şi poate chiar au făcut-o. Dar nu cumva uneori şi noi greşim când trasăm limite şi când deseori tragem de ele ca de-un elastic? Nu cumva aşteptăm prea mult când spunem că am primit prea puţin? Nu cumva iubim/admirăm/respectăm uneori proiecţii în loc de suflete? Şi nu cumva aşteptările noastre sunt prea departe de realitate pentru a putea fi îndeplinite? Şi nu cumva doar ni s-a părut când am crezut că avem dreptul să le cerem? Dar… dar nu cumva deseori, când tot aşteptăm fără să primim, ne punem singuri pe umeri vina asta de-a fi cerut prea mult, găsind o scuză celui care pare că ignoră la infinit şi… şi tăcem, uneori cu ochii-n pământ?

Ascult… ASTA.

Foto