Gând (in)stabil despre stabilitate

Ce chestie! Mi-am dat seama acum, fix acum, că mă sperie schimbările de orice fel. Şi mă fac să cred că nu mă pot descurca altfel, că orice altceva e mai greu, mai urât, mai puţin comod, mai puţin util, mai puţin bun. Şi-n final, mai puţin din toate. Nu ştiu dacă ţine de ataşamentul faţă de lucruri sau de starea de confort, fie el fizic sau psihic, dar după momentul de panică, despre care vă povestesc imediat pe scurt, nu e mare lucru, am realizat că da, mă simt bine să ştiu lucrurile aşa cum le-am pus de prima dată, aşa cum mi s-a părut că e bine atunci, aşa cum le ştiu de-o vreme, aşa cum au stat de-un timp.
Nu ştiu ce am făcut altfel de data asta, acum când am intrat în panoul de control şi am dat click dreapta pe „articol nou”, dar mi-a apărut totul schimbat. Era varianta nouă de editor. Câteva secunde n-am realizat unde am ajuns, apoi mi-a urcat inima-n gât. Nimic nu era cum ştiam. Şi pentru că ştiam că nu am apăsat pe nimic, am crezut că s-a modificat de la sine şi că va rămâne aşa şi eu nu mă descurc. Am încercat să găsesc opţiunile pe care le folosesc de obicei la scriere, nu am găsit, mi-au zburat imediat ideile, aveam de gând să scriu că aş întinde toată ploaia asta pe pagină, să plouă ea cuvinte-n locul meu, am uitat tot. Şi mi-am zis că eu din punctul ăsta nu voi mai putea scrie. Că nu e la fel, că aşa nu pot, că aşa nu m-aş putea concentra, că aşa nu-mi voi mai putea înşira gândurile, simţirile, dorurile sau ideile năstruşnice.

În timp ce căutam categoriile, am găsit opţiunea de a mă întoarce la vechiul format şi nu am stat pe gânduri. Nici nu am avut intenţia de a căuta mai mult, de a încerca, nu, am respins din start ideea. Ideea de nou?
Şi am stat cu mine de vorbă şi mi-am fost sinceră. Şi am recunoscut. Da, sunt adepta stabilităţii. Cred că-n toate domeniile. Nu ştiu de ce mă tem. Nu vorbesc despre schimbări majore deşi n-am făcut niciodată una care să fie demnă de luat în calcul.
Când am decis că trebuie schimbată canapeaua, pentru că era mică şi din piele şi iarna era calvar, vara era coşmar, am fost în culmea fericirii în magazin, alegând una nouă. Acasă însă… ba că-i prea mare şi ocupă tot spaţiul, aia era mititică şi finuţă, asta e maro, aia era neagră, asta sare-n ochi, aia nu, asta nu e comodă, aia era, şi tot aşa. Câteva zile mi se părea că tot apartamentul e numai o canapea. Da, am urât-o. Şi da, eram cu plânsu-n gât. Mâţâită, dacă vreţi. Îmi asum.
Sigur, acum n-aş mai vrea să o văd pe cealaltă. Sigur, acum văd şi simt diferenţele, sigur, acum spun c-am fost bleagă atunci. Şi ăsta e un exemplu banal, pueril, da. Dar cam asta fac cu toate.
Când mi-am luat telefon nou, mai mare decât cel vechi, l-am adorat în magazin. Acasă, e prea mare, eu am mânile mici, nu-l pot ţine. E ditamai ecranul, îmi scoate ochii. Ăla avea opţiunea aia, ăsta de ce nu are? La ăla puteam face aia, aici e diferit, de ce? Mda, mă suport. Cu greu, dar mă suport 😀
Şi da, sigur că după perioada de obişnuinţă nu m-aş întoarce la vechi. Dar mă mobilizez cu greu să fac schimbările. Am nevoie de un timp de acomodare. În timpul ăla, găsesc defecte noului şi regret vechiul. Apoi… apoi regret timpul pierdut regretând. 🙂

Am blogul aşa cum îl vedeţi din 2013. Nu am schimbat nimic. Nici fundal, nici temă, nici, nici. Şi din lene, da. Dar dacă mă apuc, nu voi găsi nimic să-mi placă, ştiu asta. Pentru că nimic nu va fi ca ăsta deşi ştiu că ăsta nu e perfect. Dar e aşa cum îmi place şi nu sunt dispusă să aflu că poate sunt multe altele care-mi vor plăcea. Pentru că ştiu că un timp, nu voi fi mulţumită. Şi de timpul ăla mă feresc. Şi dacă nu e obligatoriu, nu vreau.
Nu ştiu cum se numeşte asta, nu ştiu dacă e dependenţă sau o nevoie stringentă de stabilitate. Dacă e aşa, nu ştiu de unde vine. Se spune că avem un „background” care ne dictează la nivel de subconştient reacţii diverse. Conştient, nu ştiu. Nu m-am simţit abandonată de oameni, nu am pierdut lucruri, nu mi-au fost luate. Poate am dezvoltat-o pe parcurs. Sau pur şi simplu, e vorba de comoditate. Da, de lene. Dar fac greu schimbările şi am nevoie de acea stabilitate vizuală, să zic. Orice schimbare în sensul ăsta mă face să nu-mi găsesc locul, mă „agasează”, mă irită. Câteva zile. Dacă e să fie bine, da, ajung să mă cert că n-am făcut schimbarea mai devreme. Dar de multe ori, aleg să las aşa cum e. Pentru că înainte să zic că-i bine, mă agit cu defectele căutate cu lumânarea.

Nu e la fel şi cu oamenii. Sau nu ştiu cum e. Am renunţat la două prietenii pe care le-aş fi crezut pe viaţă. Am zis atunci că aşa nu se mai poate. Şi acum, după nişte ani, zic la fel. Nu se mai putea. Nu am regretat atunci, nu regret nici acum. În rest, dacă au fost plecări, au fost de la sine, nu a fost vorba de alegeri sau de schimbări radicale. A fost natural şi nu am avut motive să caut defecte. Pentru că la oameni nu le văd. Şi nici nu le simt.
Voiam să vă scriu despre ploaie. Despre cum aş lăsa-o să se înşire în spaţiul ăsta, să plouă ea cuvinte în locul meu. Dar mi-a apărut acel nou mod de-a scrie şi am avut impresia că nu mai ştiu să scriu, că aşa nu pot, că nu mai e la fel. Nici cuvintele, nici dorurile, nici simţirile. Şi-n loc să mă apuc să caut, să învăţ, să mă acomodez, m-am speriat şi am revenit la vechi. Şi-ntre timp, am rătăcit şi ploaia.

Foto