Jurnal de… o altă zi

Azi… cred că nici nu mai are importanţă ce zi e. Sau? Spun doar că e o altă zi. Şi asta ar trebui să conteze mai mult decât numele pe care-l poartă. Sau decât cifrele care-o urmează. Sigur, asta dacă nu cumva cifrele alea, la nivel personal, au o însemnătate. Pentru mine, n-au. Aşa că e doar o altă zi. Simplu. Şi atât de multă substanţă e în toată simplitatea asta! Ca şi-n oameni. Dar asta e altă discuţie. În care, din păcate, mi se face din ce în ce mai frică să intru. Eh, da. Abia asta e frica. Şi abia asta e dureros, mai mult decât trist. Să-ţi fie frică să vorbeşti despre ce iubeşti la oameni, despre oamenii ăia buni şi blânzi. Pentru că sunt alţii care… dar cum spuneam, asta e altă discuţie.

Afară… ar fi trebuit să plouă, după prognoze, şi m-am bucurat. Se anunţau descărcări electrice şi îmi doream asta. Nu am luat în seamă acel „pe alocuri” care, cel puţin în contextul ăsta, face diferenţa. Aproape irespirabil aerul. Năduşală. Anormal de cald pentru perioada asta. Dar nu mai e nimic normal. Aşa cum, în acelaşi timp, toate-s perfect normale. Pentru că nimeni nu poate defini normalul decât cu propriile norme, în propriile limite. Ce-i normal pentru mine, poate fi la polul opus pentru alţii.
E foarte grav însă când asta nu se acceptă. În numele „bunătăţii”, ne scuipăm fără probleme aproapele, doar pentru că el se ghidează după un alt normal. Care-i al lui. Şi are dreptul ăsta. Dar hei, nu se spune că „unii-s mai egali decât ceilalţi”? Ba da. Şi pentru că de obicei, ăştia-s cei mai gălăgioşi, ies în faţă şi impun cu bâta, dacă e nevoie, părerea lor. Şi apoi se dau victime. Îi ştiţi? Nu se poate să nu, sunt peste tot.
Am învăţat că albul meu poate fi negrul altora. Şi am învăţat că dacă ei nu mi-l pătează, eu nu am niciun drept să le stropesc negrul cu puncte albe. Niciunul. Şi dacă ei mi-l stropesc, îl şterg şi îi ţin departe. Nu, nu e despre obrazul întors. E despre dreptul a avea propriile gusturi, nevoi, păreri, credinţe, obiceiuri etc. Despre dreptul nostru la asta. Şi despre al lor, de a nu ne pune la zid pentru asta. Şi nu vorbim de probleme „grele” acolo unde e război în toată regula. Şi nu, nu scriu pentru că cineva m-ar fi supărat. De fapt, vorbeam despre vreme. Şi despre noi, oamenii. Care suntem ca ea. Deşi am impresia că şi ea e uneori ca noi. Dar e trist că uneori, în cazuri izolate, desigur, nu se mai poate discuta. Nu poate exista schimb de păreri. Că eşti „tranşat” dacă nu ai fix aceeaşi părere. Cumva, eşti descalificat ca om. Şi pentru mine, asta spune suficient de multe lucruri despre acea persoană. Şi da, e ca la ora de matematică, când Q.E.D venea fix înainte să sune clopoţelul. Mă rog, aveam sonerie, dar sună mai „poetic” aşa.

Mă gândesc… e la modă azi să fim întrebaţi unde ne-a prins Ro-alertu’. Eu recunosc, prima dată am avut gânduri negre despre tipul de la televizor care stătea la o cafea cu o tipă. Şi mă enerva că nu răspunde odată, că sună prea enervant. Mda, telefonul care urla era lângă televizor, în carcasă de piele deci… până m-am prins că sună al meu, a durat puţin. Şi de ciudă că am fost deranjată din pat, am citit numai ce era scris cu majuscule, aşa că eu n-am văzut greşeala. Dar m-am întrebat cum adică să nu ne atingem precauţia? Mno, şi am pierdut şi câteva replici ale tipului. Asta e, păţăşti.

Ascult… ASTA. La căşti, tare, pe repeat. Dacă iau căştile, aud bubuituri. Da, vecinii mei îşi dărâmă pereţii, nu ştiu ce-au făcut aşa de rău pereţii ăia, dar la cum dau în ei, sigur au comis-o grav. Poate n-au păpat tot, nu ştiu.

Foto